Mi-au venit sarea și pâinea- creșteau palide-n
mâini, rupându-și frunzele. Răvașul e naratorul de
sine; ros în palme și spân în piept spân
- proptit în marea pragului de dud, s-a aplecat
pe gluga mea, scuipându-mi deoparte cuvintele.
Mi-au sosit sarea și pâinea, ghetele scoase-n
ștergar, ca stolul de gâște ce-au trecut satul în
jumătatea lor de zbor, se uită la catifeaua casei
cum o lasă în urmă
- galbene buze am mai sărutat uitându-mă-n
vârful tavanului la stihul păianjenului
legându-și pânza.
Ai fi stat, ploaie, secunde, la capul meu, să-i
risipești capa de praf; mi-au sosit sarea și pâinea,
înverzind de mucegaiul iernii ce-ți așterne deja-n
picioare trena de capăt.
Casa mea se strânge, casa mea, indiferent de
lupul ce-i știe întinderea, că stă la pânda ei și stă
pe labe rupându-și lesne frunzele, se strânge
- doar de ochii mei, se învață, înțelesul lui cu
pieptul tău plin de vise.