Mă doare bătăia ceasului din turn.
E ora de peste douăzeci de ani.
Am dat tot și am rămas cu bucuria.
Cine crede că oamenii-s insule?

Urma pașilor nu rămâne pe piatră
și nici pe nisipul acoperit de valuri,
ploaia face lacrimile neevidente
cu dorurile puse pe sunet de trompetă.

Timpul ne adie mereu cu ecouri,
deși noi nu ne oprim decât odată,
iar lângă lumânarea toamnei mele,
icoană-mi este iubirea ta de fată.

Balansul brazilor nu-l înțelegem,
nu le vedem smerenia și respectul;
ochii de copil caută un curcubeu,
în buchetul de liliac legănat de tăcere.

Nu știm unde s-a ascuns mireasma zilei,
iar noaptea nu ne recunoaștem farul.
Obosit am adormit lângă hârtie,
iar creionul mi-a adunat visele mute.