Cât îmi plăcea să-nchid pleoapele
și să amuțesc ca o stea căzătoare.
Cu oița pe câmp,
îngerul mă scăpa de pe umeri.
Toată liniștea lumii străbătea câmpia de gresie.
Noaptea mea de copil urca în vagon de dormit,
noaptea micuței țarine urla galben
în batista uriașă a tatei.
Mirosea a iarbă și a piele rece.
Încă nu mă născusem,
încă nu purtam ghetuțele-tanc.
Atârnam între două ferestre,
mică țarină, cu o singură mănușă,
cu un singur ciorap.

Liniște netedă peste penele tale de păun, tată,
mai strălucitoare decât ferestrele mele,
mai strălucitoare decât bucuria ta scurtă.

Eu m-am născut după ce îngerul
m-a scăpat de pe umeri
și am zburat peste nopți cu zăpadă,
ghemuită în neputința lui cuviincioasă.

Pentru fiecare tren purtam lacrimi noi.