nu mă pot lepăda de mine cuvintele mă respiră adânc
fiecare silabă mă hoinărește pe străzile lăptoase
ferestrele își cască ochii după siluetele ascunse în mine
cu fruntea încrețită de necazuri și negre presimțiri
îmi pierd respirația cu fiecare filă a zilei
la început de noapte lumina îmi dă senzația de orbire
ce lucru ciudat cu femeia aceasta
poartă veșminte negre mâini uscate ură în priviri
îmi ia tristețele strângând din dinți
eu îi povestesc câte în lună și în stele
îi așez pe umeri neliniștile
îi vorbesc despre desenele mele despre război despre verde
lucrurile iau uneori întorsături neașteptate
lumina se face noapte viața mă leapădă nestingherită
neprevăzutul schimbă mereu cursul întâmplărilor
toate se rostogolesc peste mine râurile cei treizeci de arginți
sânii ei uscățivi îmi astupă gura ca un torent sălbatec
coapsele mi le așează peste palmele zbârcite de geruri
îmi sângerează fruntea cu jocul ei ciudat
Wagner ne acompania sinistra împerechere
vocile reptau la nesfârșit ca într-un ecou

iubește-mă
iubește-mă până la pântec
iubește-mă să te pot naște
iubește-mă într-o nouă viață
iubește-mă până la pântec să te pot naște într-o nouă viață

îmi smulge nemilos ochii
mi-i așează pe o carte
și-mi spune

poetule unde-ți sunt cuvintele