Iubito, parcul este greu de primăvară
și ochii tăi superbi, de vis… ca de-obicei…
zâmbind, cu brațul plin de maci și păpădii,
din muguri cruzi îți faci... inele și cercei...

Și te iubesc așa cum ești,
cumva ciudată și nepământeană,
cu gesturi coborând din vis,
din ceruri ce mi-e teamă că te cheamă...

Cu capu-n nori ți-s ochii mai albaștri,
pasul plăpând și glasul nefiresc...
De unde zici că vii, sublimă fată,
cu zâmbetul suav și îngeresc?...

Pe nimeni n-am văzut atât de fericit,
atât de trist...
sub cerul serii violet, de ametist...

Nu-mi va ajunge-o viață, ca să te iubesc,
sub norii-nalți, purtați de vânt... și de firesc...


Ciclul: Minunea de a fi
19 Mai 2008