Văd oamenii cum se înclină spre banal
Și se pierd ușor într-o viață monotonă
Iar eu nu mai suport plictisul infernal
Ce năpădește-ncet o inimă afonă

Aud cum haosul mă controlează
Și nu-nțeleg de ce suntem atât de slabi
Căci nu mai știm ce ne mai obsedează
În marea vieții am ajuns doar niște crabi

Simt adevărul ce moare-n depărtări
Cuprins de frica lumii ce l-a denaturat
Lăsând în urmă doar câteva cărări
Și toate-s nemiloase din câte am urmat

Gust lacrima și-amaru-acestor vremuri
Și sper un viitor poate mult mai onest
Observ cum tu, umanitate tremuri
La gândul vag al unui vis etern funest

( iulie 2004 )