Prin verdele ierbii,
vrut-am să cern pașii mei,
să atingă vântul de sus perii capului meu…
nevrednică m-am găsit întru îngenunchere…
da! m-am temut de valul mării,
nu de Domnul…
Lumina zilei m-a adus în fața iubitului meu
prihănită
căci noaptea, visul m-a purtat spre păcat…
Împăratul Cerului și al Smirnei,
Împăratul m-a strigat
dar eu, sub tâmplă de țărână,
n-am găsit timpan să vibreze…
palma Iubitului meu se aprinde-ntru jertfă,
împărțind Semnul (5), mai întâi în Numele Tatălui…
ochiul lui se închide,
ca să nu vadă drumul cotit…
iubitul meu urmează numai Calea cea Dreaptă…
amândoi suntem sub creanga de mirt
dar pe mine mă atinge vârful uscat…
căci am căutat prea mult spre fructul oprit…
Păstorul cel Blând, pe el îl adapă,
știu:
dintru-nceput, privirea lui e mai aproape de taină…
dintru-nceput, numele iubitului meu
a fost scris la Domnul,
a fost cântărit…
___________________________________________________

(5) Din momentul « înfruptării » omului din Pomul Oprit, drumul recâștigării nevinovăției s-a parcurs de-a lungul mileniilor prin asceză și s-a desăvârșit prin adoptarea Crucii lui Hristos ca Semn prin care ne mântuim. Pomul din rai este simbolul primar al crucii: acest pom a rodit fructe dar acțiunea primului om - Adam cel Vechi – de a le accepta a dus la căderea omenirii...
Când Dumnezeu a hotărât să piardă lumea prin potop, a găsit totuși un om drept - pe Noe- pe care a decis să-l salveze din moarte. Și a poruncit Dumnezeu lui Noe să facă o corabie din pomul greșelii, pentru el, pentru ai săi și pentru vietățile lumii. Noe a ascultat, a trecut cu bine prin potop și, când apele s-au retras, corabia a rămas pe muntele Ararat. Toți oamenii știau de ea și așteptau momentul în care corabia se va pogorî de pe munte, ca semn al binecuvântării celor ce păzeau dreptele așezăminte...
După foarte mulți ani, au mai venit niște ploi și acestea au schimbat cursul apelor,smulgând corabia, târând-o prin diverse fluvii și zdrobind-o de stânci până în apele Iordanului. Oamenii cunoșteau lemnul ei și fiecare a luat câte o scândură sau o grindă.
Când Iisus a fost prins și condamnat la moarte prin răstignire, un tâmplar evreu și-a adus aminte că mai avea o grindă din corabia lui Noe și s-a gândit să facă din ea crucea pe care „Înșelătorul acela” să fie răstignit. A adus crucea gata făcută și Iisus a purtat-o pe umerii Săi, apoi a dus-o spre Golgota, ajutându-L pe Mântuitorul, și Simon Cireneanul. Fiul lui Dumnezeu a fost înălțat pe cruce iar locul unde ea a fost înfiptă se spune că este centrul lumii. Acolo se află osemintele lui Adam iar capătul din lemnul Crucii se sprijină pe ele.
Iată că la salvarea din potop, Pomul Cunoștintei a devenit lemnul salvator pentru cei care s-au conformat legii lui Dumnezeu. Noe și ai săi au scăpat de moarte, salvând și omenirea viitoare. Dar corabia a avut un destin mult mai înalt: prin crucea înălțată din grinzile ei, Copacul Cunoașterii binelui și răului a adus mântuirea întregii lumi, prin sângele vărsat de Mântuitorul. Atunci s-a întemeiat, în mod tainic, biserica lui Hristos în lumea aceasta iar prin Pogorârea Sfântului Duh, Biserica devine văzută.
Pomul din rai purta fructele cunoașterii și ale asumării păcatului. El simbolizează legea veche care putea salva fizic dar nu avea har, nu mântuia; corabia este simbolul bisericii care ne scapă din furtunile păcatelor acestei lumi, dar această corabie nu putea duce omenirea mai departe decât pe vârful unui munte, unde trebuia să aștepte încetarea furtunii, prin porunca Mântuitorului care ceartă valurile și furtuna: "Și El, sculându-Se,a certat vântul și a poruncit mării: -Taci! Încetează! Și vântul s-a potolit și s-a făcut liniște mare." (Marcu 4: 39)
Crucea făcută din Pomul Raiului este mântuitoare căci pe ea s-a vărsat sângele răscumpărător al lui Hristos. Ea este spaimă pentru tot răul, este lemnul însuflețit și vița care poartă strugurele cel de taină prin care suntem cu toții aduși de la moarte la viață.
Iată cele mai frumoase cuvinte despre Sfânta Cruce spuse de către Sfântul Apostol Pavel în Epistola Întâi către Corinteni: « Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: "Pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința celor învățați voi nimici-o". Unde este înțeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înțelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred, prin nebunia propovăduirii.» (1 Cor. 1: 18-21) „...palma Iubitului meu se aprinde-ntru jertfă,/împărțind Semnul, mai întâi în Numele Tatălui…” - mâna, împărțind semnul în cele Trei Sfinte Ipostaze- a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, devine o nouă flacără a jertfirii de sine, jertfă asumată pentru iertarea tuturor păcatelor, începând cu acela al vârstei edenice a omenirii)...