Elegiile Estului Sălbatic

Moto:
visând să mori tânăr, nu vei muri niciodată. visând că nu poți muri, nu vei ști să iubești


eclesiastul discordant. dictatură și kastrationskomplex
plecări către nicăieri. timpul nu avertizează.

există oameni care se duc la război ca la bordel. așa a fost unchiul alex. măcinam niște

boabe de cafea într-o clepsidră. aveam câteva răni adânci în mușchii sartorius. de fapt,

niște tatuaje pe trupul lui dumnezeu. unchiul își luă pălăria din cui și își puse o cămașă

de dandy, încălță pantofii lui cei mai buni și îi salută pe toți cu o plecăciune discretă.

mă duc să-i fut nițel pe ruși, dragilor, mai spuse el la plecare, învârtind bastonul cu bilă de argint prin aer.

tabloul cu regele ferdinand se înclinase puțin.

kastrationskomplex.

unele cuvinte te pot opri din evoluție.

între spirit și carne se încheie rar o pace. diminuarea stranie a naturii lor opuse este chiar

acel bereșit. începutul este întotdeauna legat de pofta de a ucide și de a aduce sămânța

în pântecele femeilor. ele privesc pe sub gene cum se curbează timpul.

roadele estului umpleau cămările cu pământ. unchiul alex ducea în sân mere mici, cu

miezul roșu.

femeile îl miroseau și nu-l lăsau să moară.

femeile care îl castrau îl apropiau de vis





atelier de copuri muzicale. alunecări în simboluri tantrice superflue.

patricia îl întâlnise pe pablo la lăptăria lui enache.

își numărau coastele.

ea îi întorcea privirea pe toate părțile și îi cânta. muzică de jazz.

un gâfâit cald.

un gâfâit rece.

o picătură de apă pe vârful unghiei.

o picătură de salivă pe vârful limbii.

o picătură de staniu pe mamelon.

o picătură de dorință împinsă brusc până la capăt.

un gâfâit fierbinte.

un țipăt acoperit de un jet.

abdomenul rozetă.

muzica tatua dorința direct pe piele.

dorința este o floare cu multe petale.

cercuri neînchise.

legături desfăcute. ciclul al nouălea duvalamberi nahanagini kamavardini ramaprya gamanacrya

visvambari.

a iubi.

un abur se ridica dintr-o dată deasupra unor ființe, absorbindu-le într-o casă magică.

miezul unor simboluri.

leagăn.

o rețea de izvoare.

care desenau rotunjumi.

în jurul unui punct. iradiant.


el își purta crucea de bărbat.

înșurubându-se în mintea ei.

rămânea al ei. extensie a feminității. fără cuvinte.

loialitatea muților. se înțeleg repede la preț. spasm al buzelor.

tatuajul meu misfit, îl alinta ea.

iar el îi închidea pântecul. ahava. dumnezeu este ritmul cu care ploaia spală obrazul ei

îmbujorat. cuib proaspăt.

arderile de tot și jertfele.



despre forma ludică a haosului. dans irepresibil la luarea în posesie a estului.
și dacă relația noastră cu lumea este una imaginară?

dumnezeu îi strânge pe oameni la un loc. mănunchi.

apropiindu-se, ei scad.

inima orbește.

psihodramă clasică de recuperare a forței de a ucide.

ce este o prăvălie de concepte? un zid, un jurnal apocrif.

estul totalitar rezumat pentru generațiile cu buricul gol și creierul spălat.

ceasornicar de mentisme, vărul din avignon s-a născut ca un copil amenințat să moară de

foame. urla mereu din cauză că trebuia să deschidă ochii. umple-ți-ar pământul gura!,

îi spuse într-o zi femeia care l-a dezvirginat.

abia atunci, brusc potolit, pierre a ridicat pleoapele pentru prima oară.

dar asta este forma ludică a haosului!, a exclamat el uimit în fața estului.

întotdeauna avusese tendința să ciupească de fese femeile care îl complexau. semn de

apărare.

castratorul compulsiv.

doar o formă personală de a-și exterioriza frica.

l-am învățat să fie copac de deșert: cu rădăcinile în sus și cu mâinile scormonind cerul de

sub țărână. palpit de gheare

dragă pierre: ai ales estul, ai ales frica. niciodată nu știi de unde răsare soarele.

scrisoare de adio către pierre și neamul amnezic



eclesiastul discordant. exercițiu de efeminare a judecății politice corecte.
da, recunosc, sufeream din pricina ta, frate. și te scuipam în obraz. nu puteam ierta.

nu erai viu. ci laș. zgardă de exasperare. în staza finală a speciei nu te mai înțelegeam.

casa ta lua foc în fiecare săptămână.

de la obiecte metafizice.

te ajutam mereu să construiești altă casă, dar și cea nouă pierea într-un incendiu. dictatura

era o locuință strâmtă.

o chichineață ridicată din materiale prefabricate.

idei de import.

greu de uitat.

închisoarea.

botnița.

chiuretajul cristic.

să te lepezi de dumnezeu prin ședințele de partid.

femeile se lepădau de copiii ideologici.

se aruncau în cada plină cu apă fiartă.

beau câte o jumătate de vodcă și tincturi de chinină.

își umpleau colurile cu creioane și tije de oțel. cu sodă caustică și cu mătrăgună. cu

gheare de pisică și cu praf de sticlă pisată. ridicau dulapuri și butuci de stejar masiv.

se scremeau până le pocneau toate venele și arterele de pe față. o mască roșie pe chipul

disperării. ochii pot exploda.

dar vocile erau mai puternice.

porunci ce veneau de la capătul țevii de pușcă. marele ideolog căpcăun.

femeie, lasă-te inseminată de dictatori.

lasă-te insemnată cu fierul roșu al crimei.


lasă-ți instinctele laxe.

țara te taie cu foarfeca.

tu ești pântecul plin cu ură ce va duce nația mai departe în epoca de aur.

multilateral dezvoltată.

dumnezeu zicea lemnului ”scoală-te“ și unei pietre mute ”trezește-te“.

estul era un lac de sânge cu multe insule. trupuri de femei prefabricate. multilateral

torturate. eliberate.

îngeri abuzați de devianța politică




alternative la nașterea ideologiei. interzicerea visului.
în unele baruri asiatice, instrumentiștii se folosesc de muzică pentru a goli rozetele femeilor.

expulzări aplaudate.

bine plătite.

dictatorii din est foloseau doar limba de lemn și inseminarea ideologică.

alternativă la nașterea ideologică: sinuciderea logică.

mângâietorul coboară în partea neîmplinită a omului.

captiv. mut. orb. pofticios.

singurătatea îl strigă de pe malul celalalt.

la intrarea într-un mormânt secret: eu nu mai puteam visa.

dar desenam inele, triunghiuri, o spirală, cercuri, o cruce de lemn mirosind a mir, șase

pătrate magice, o menora, un crucifix, o casetă pe care se afla o scoică. un cer adânc

și sonor.

prin tălpile ce traversează o plajă udă, ochii pământului se scufundau în carnea mea.

cuvinte hipertrofice mă ajutau să-mi trăiesc moartea până la capăt. și să nasc.

grădini de cactuși.

livezi de caiși.

păduri de ginko biloba.
herghelia bunicului.

flori de cenușă și prunci răcoroși ca oazele deșertului.

și eu: cea mai parfumată floare.

viața ca refuz



visând să mori tânăr, nu vei muri niciodată. visând ca nu poți muri, nu vei ști să iubești.
poate că nici nu era muzică, ci numai un vin ușor.

în realitate, eu scrisesem concertul pentru femeile armence asasinate la începutul secolului

XX.

tot eu scrisesem și concertul pentru femeile din buchenwald.

și tot eu scriam și concertul pentru femeile din est, victime ale totalitarismului sovietic.

rebeca a venit mult mai tirziu. direct la mine. în vis. și, cum apa din rezervor se terminase, a făcut baie în apa

unde mă spălasem și eu.



nimium ne crede colori. știi că, în acest mod, adică intrând în

apa din care ai ieșit tu, eu te pipăi de fapt?, m-a întrebat rebeca și apoi făcea vocalize

în imersie. eu căram păpușile în care urma să o îngrop. rebeca stătea cu capul sub apă și trimitea la suprafață sunetele sub formă de

ciorchini. eu culegeam atentă aceste simfonii ca pe niște struguri și mai adăugam o

notă pe portativ. mania perfecțiunii. poate că nici nu era muzică, ci doar un vin ușor. îi dădeam în fiecare

zi antidepresivul de protecție. lapte pentru sora mea, apă pentru mine. cine va muri prima nu va mai face baie în lagăr

fără amintiri din lagăr. asta era deviza noastră. dar amintirile veneau prin sucul gastric. prin părul pubian.

prin secrețiile vaginale. prin descărcările de catecolamine. prin stările de subfebrilitate. prin canalul cohleal. prin timus. prin occipit. toace.

amintirile deveniseră rezervoare cu otravă, mecanisme de deviat traseul ființei de la

starea de homeostazie la entropia dezagregantă. femei de nisip.

o poetică somato-psihică a traumei existențiale.

armencele din ghettou aveau fețele de sticlă.

femeile din buchenwald aveau, toate, fețele de sticlă.

și noi, esticele, în gulag, aveam, toate, fețele de sticlă.

dimineața, ne sărutam pe obraz, trucuri empatice, puf ca o pudră, dar în clipa aceea, clinchetul paharelor umplea curtea

lagărului cu milioane de suntele cristaline. una câte una, femeile se înșiruiau de-a

lungul privirii gardienilor precum perlele într-un șirag de mărgele. ne mișcam ca niște

marionete, greoaie, cu burțile umflate, învârtindu-ne din ce în ce mai repede în jurul unui ax. paradoxal, la un

moment dat, eram aspirate pe o traiectorie tangentă la sensul propriei rotații.


absențe simultane prezenței, în ciuda logicii absurde.

așa le emiteam și tot astfel le primeam și eu: sub formă de imagini captate de alți ochi, dar

povestite vizual mai departe.

amintirile sunt ipoteze neverificate ale realității: dar acele imagini nu puteau fi decât

mărturii. o colecție de idei fixe din care se poate reconstitui o epocă. o scenă. o capodoperă. o gametogeneză. o sarcină extraideologică.

femeile vin în fiecare noapte la fereastra mea. și găsesc acolo boabe de grâu sau firimituri de

pâine. alături, un bol plin cu apă proaspătă. nimic nu se pierde în natură. niciun duh nu se înfometează. eu poposesc

la fereastra casei în care am locuit până la evacuarea forțată și ciugulesc sunetele copilăriei din lagărul totalitar.

în jurul acelei muzici, o tăcere de piatră. suflete ce nu se pot cuprinde. generațiile nu

se întâlnesc decât în miturile esențiale. gropile comune ale memoriei. când rebeca iese

din apă, îi văd numărul tatuat pe antebrat. 6124 r. ca o brățară.

dacă voi muri înaintea ta, să nu-i lași să-mi fure brățara, îmi spune. numărul

acesta este tot ce am. lapte pentru sora mea, apă pentru mine.



în realitate, după gulagul totalitar, trebuie să redefinim conceptele de prizonier și de

victimă. antipoem. error system 004


la început a fost cuvântul.

apoi au fost închisoarea și lagărul.

apoi prizonieratul ideologic.

acum luarea de ostatici prin manipulare mediatică.

captivitatea mileniului nostru se înfăptuiește cu lasoul și vitalitatea bombardamentului

informațional.

dar experimentarea avansată a acestei tehnici s-a făcut asupra popoarelor estului sub

dictatura totalitară. paranoia ca politică la scară mondială. inseminare ideologică,

dirijată și supravegheată.

chestie de mecanism. o tehnică ce folosește teroarea pentru a induce un anumit comportament

caracterizat prin obediență, atitudine inflexibilă, suspiciune de relaționare și

grave tulburări de personalitate.

estul era un crucișător pe o mare agitată de propaganda. pe măsură ce tangajul devenea periculos,

începeam să aruncăm peste bord cănile, dulapurile, cărțile de bucate, saltelele, ușile cu

vitralii, aspiratorul, covoarele, frigiderul, automobilul, lampadarele, tablourile, gardul,

lanțul de la bicicletă, lanterna, mașina de tuns iarbă, aparatul de prăjit pâine, lenjeria

intimă, caseta cu bijuterii, miile de volume din bibliotecă, lentilele de contact, periile,

tacâmurile, legile, canoanele, cuvintele, sentimentele, fiorul.

și eu eram nimeni



visând să mori tânăr, nu vei muri niciodată. visând ca nu poți muri, nu vei ști să iubești.
trenurile împung noaptea cu un gâlgâit aspru. munții alpi rămân în urmă ca niște cârduri

de pelicani. tot ce era copleșitor și fascinant în prima clipă, devenea familiar și primitor

mai târziu. îmi așezam capul pe genunchi și ascultam cum toarce locomotiva expresului

ce tăia elveția în două. un denotator rigid ticăia sub fontanela mea cu care așterneam

semne moi pe harta nopții. adormeam, caîntotdeauna, cu impresia că, mereu, altcineva

trebuia să stingă lumina. poate că sora mea geamănă. pentru ca spectatorii să poată urmări în liniște spectacolul.

iar dacă se întâmpla ca unii să plângă la final, aceștia să nu poată fi văzuți. nu-mi

păsa dacă mă voi mai trezi sau nu. important este ca show-ul să continue în toți cei

ale căror vise le trăiesc eu acum. culmea ironiei este faptul că, deși departe de est, mă

simțeam din ce în ce mai aproape de el. mă întrebai: nu cumva tu ai ales exilul, pentru

că estul devenise insuportabil? mă țineai în insectarul acelei priviri cu o interogație

obsesivă. oare noi de ce nu puteam avea din nou casa noastră? mirosea a fum. țăranii dăduseră

foc grămezilor de frunze din grădini. pământul era pregătit pentru iarnă și pentru

noile războaie. alte ideologii erau scoase din teacă. hârtii cu înscrisuri nemaivăzute

scormoneau în civilizația subminată de propria discontinuitate profetică. rolul scris

special pentru noi răscolea amintirile dureroase ale planetei.

îi vezi pe spectatori?, te întrebam. unii dintre ei sunt noii dictatori, cei care, primii, ne

vor scalpa. ne vor rade în noile lagăre. în noile colivii ale minții ne vor prăji creierul. ne vor străfulgera cu bombele lor.

îi simți cum se insinuează printre noi și se stăpânesc cu greu ca să nu ne împuște acum? mai bine mai târziu, când carnea noastră va fi mai fragedă.

îi vezi cum abia se abțin ca să nu ne ia gâtul?

le vezi pupilele dilatate de plăcere, la gândul că ar putea să ne arunce leșurile într-un

fluviu întunecat?
credeai că estul va scăpa de dictatură? nicio grijă, alta e deja aici.

între timp, intrasem ținându-ne de mână în sala mare a operei din viena. don juan și

ofelia. dar scena era teatrul unei farse. în sală răsuna o muzică de acordeon și nai,
cu goran bregovici și zamfir, zelwer și încă un band necunoscut. pașii noștri uriași

măsurau acum de jur împrejur la place des vosges. deja parisul ne orbea. europa este

un continent splendid care în curând urmează să sară în aer. noi războaie.

turism militar în floare. mulți privitori. stau în horă și încearcă să ne strivească între

piepturile lor. rrășnițe umane. sau doar să ne oblige să le auzim pulsul. ca să nu mai cântăm pe la nunți sau pe la înmormântări.

ne salvează



grand p`ere klonimus. el conduce camionul și șofează cu prudență. noi stăm

înghesuiți în lada camionului și scrutăm obrajii uscați ai deșertului, ce descriu o

natură timidă și feroce. de o parte și de alta a drumului, valurile de nisip îi îmbracă

pe muzicanți în veșminte de paradă. când bomba explodează, fiecare dintre noi avea

în fața ochilor un chip iubit.

visând să mori tânăr, nu vei muri niciodată. visând ca nu poți muri, nu vei ști să iubești.

visul este o formă de viață cu care se poate pune capăt războiului. dopul de la

sticlă trebuie să fie etanș, vinul înțelept să rămână bătrân. cât pomenirea

numelui


Angela Furtună
http://angelafurtuna2008.over-blog.com/

http://reteaualiterara.ning.com/profile/AngelaFurtuna