Pe foaia albă plânge un copil
Și lacrima spală un elan pueril,
S-a lovit de ciotul unui cuvânt ascuțit
Și-a făcut baston dintr-o literă ce taie ca un cuțit.

Pe foaia albă râde un prost,
A învățat prostia pe de rost,
I-am colorat gândirea vidă cu pastă de pix,
Îmi sare pe mână și se uită la mine tâmp și fix.

Pe foaia neagră a nopții o frunză se joacă,
Eu o tai în formă de sabie și o vâr în teacă,
Frunza țipă la mine și o oblig să tacă,
Cu ea îmi acopăr ochii de piatră seacă.

Pe foaia galbenă a zilei se bronzează lumina,
Din ochii ei se scurge miere și în umbre stă ascunsă vina,
Eu decupez ziua și fac din conturul ei un om,
Sunt eu cu rădăcini înfipte-n noapte, preschimbat în pom.