Eu sunt prima și cea de pe urmă umbră
aruncată-n falduri magice peste orele tale
mute și însingurate,
cea fără de nume și părăsită de glas.
Umbra pe care-n grabă la plecare
ai uitat s-o mai iei după tine,
peticită și săracă,
fără destinație desăvârșită și obsedantă,
cea fără de trecut.
Umbra pe care n-ai mai vrut-o
sub nici un chip cocoșată și ologită
de atâta fugă haotică
de tine...înspre tine.
Umbra ce te privea goală,
cu care făceai dragoste
când disperarea iți desena
simboluri masculine dureroase
pe trupul uns cu regrete aromate,
umbra ce te însoțea
mergând umilă-n urma ta
când te duceai să privești
fluviul în apusuri violet,
pe care o aruncai în ape
cu o curiozitate diabolică
să vezi dacă se îneacă sau nu,
cea care vălurea
pentru plăcerea ta tristă
oglinzile depărtărilor
ce le împungeai cu degetul și apoi,
zâmbeai cu toți sânii
pe care ai putut să-i aduni
pentru zilele când vei fi femeie
și vei muri.
Umbra care te purta
înapoi spre casa aceea
pe care nu ti-ai dorit-o niciodată,
ultima fără de odihnă,
și prima ta durere.
Umbra ce te mai așteaptă încă
ascunsă în inimile copacilor
ce-ți repetă numele
cu silabe de crengi amare...
Tu,tu,tu,
Eu,eu,eu,
Noi,noi,noi.