obosite în insomniile indiscrete
visele îmi atârnă neputința
de ața rămasă
pe mosorul zdrențuit din palme
pleacă spre obrazul ce-și plânge
ochiul timpului
și împletește cu alge albastre
alte întrebări din neliniști
așteptate răspunsuri
gândul biciuiește pasul uitat
pe urma unui car
dezmembrat de cariile discordiei
ce au sufocat cercul rotund
din roata timpului
scârțâie carul pe colbul din drum
și cerne lacrimi prin pânza de păianjen
a ochilor din timp
un timp
rămas un scurt popas
doar până-n dimineața
ce-i discret așezată
în ochiul timpului închis
pe-o pleoapă.