agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-15 | | Înscris în bibliotecă de Yigru Zeltil
Ieșit din apele tale, adolescență,
mai port pe piele sarea lor amară mai port în mine un oraș înecat pe care l-am lăsat în întuneric. Tu, alb oraș înecat în adolescență! Nopțile lungi cu subsuorile goale ceața lor luminoasă străzile tale cu miros de salcâmi dulci, plouați, și de buruiană, am ieșit din valuri și le-am lăsat la fund, cu luminile stinse; dar drumurile mele și vorbele tari care m-au rupt și m-au adus între oameni de la tine au pornit de la revoltele tale incerte. Oraș stufos tremurător și fluid ca frunzele-n oglinzile din ape, ce ondulate străzile tale, ce străzi câinești ce lucitoare noroaie joacă la fund, înecate cu tine! Ca un stol amețit năvăleam pe străzi buimac de vânt și de lumea de sticlă. Ca două porumbițe, joase, fluturau mâinile sburând lângă pulpe. Mă întâlneam cu visele mele pe jumătate goale, pe jumătate stinse și uitate, purtam în ochi sburdalnice fantome și le suflam în lume și muzica din sângele meu era muzica din spumele lor risipite. Mângâiam aerul moale al verii și sub palma mea rămânea un șold de femeie și fluturi sburau sub sărutările mele. Și numai ostenit ca de-o comoară ridicând pleoapele făceam dimineață. O, cât de mult iubeam pleoapele grele și diminețile din pânză de păianjen. În firele lor se destrămau misterele se răsuceau ulițele se aburea orașul cu ceață și-n tot orașul numai gârlele trăiau numai picioarele podurilor, tulburi. Ieșeau pe teren personagii secrete și toți sălbatecii mei bălăceau în noroaie și gârla alerga ciudat colorată și vagabonzi păroși intrau în trupurile scuturate ale copacilor intrau în picioarele podurilor tulburi. Și nimeni nu era atunci atât de mare, nimeni nu știa fericirea mea de Robinson Crusoe: țineam pământul între firele genelor și populam cu mine toată lumea. Iar când treceau femeile pe podul meu cu umerii obrajilor înalți, cu haine de mătase curgătoare, cu umbletul lor somnoros, cu buzele mate cu aerul din jurul lor o nebuloasă fierbinte, un monstru aprins și frenetic sărea batjocoritor și solemn ridica pălăria și părul sălbatec râdea hohotind până la degete până la glezne. Grozav le iubeam! Cu o cavalerească cruzime, cu o înfricoșătoare duioșie, le vorbeam despre dragoste ca despre o crimă de artă. - Ce frumos, spuneam, aș face boabe de cafea din părul tău și le-aș râșni și le-aș bea calde! Ce frumos, degetele tale lungi le-aș sfâșia până la umeri și aș flutura cu ele, sângerânde serpentine! Ce frumos, fesele tale ca doi copii adormiți le-aș gâtui și le-aș svârli în gârlă. Te iubesc, femeia mea, te iubesc, cum iubește asasinul carnea și cuțitul. O, ca un șoarece de câmp m-aș hrăni din lanul de ovăz al pântecului tău, ca un rătăcit prin păduri aș ronțăi rădăcinile tale ascunse în glezne! O, dă-mi, iubita mea, dă-mi fruntea, umerii, buzele tale să le împart ca proclamații incendiare! Purtând aprinse în brațe femeile mari ieșeam din vis într-un oraș bătrân, uscat, pregătit pentru incendii. Și pentru că plămânii mei erau în flăcări și pentru că-n mănușile vorbelor pusesem carne și mâini, veneau să stingă focul pompierii societății ultragiate cu sprâncenele cărunte trase peste ochi se apropiau de patul funebru al inimii mele și ai să spargi sare, Robinson Crusoe, ai să-ți numeri zilele și ai să blestemi tinerețea asta murdară!
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate