cum cad salcâmii rupându-și sub ei brațele
cum strigă cu limba mâncată de omide după vocile de jos
cum urcă în memoria pământului trunchiurile subțiate de ape
cum este soare printre frunzele de dimineață
cum se furișează întunericul în scorburile vopsite trist
cum ard în focul roșietic zvârcolindu-se
cum se afundă în cenușă
cum încolțesc printre pietre
de ridică peste creștete cerul
despre toate acestea și mai multe Socrate nu a știut să spună nimic

dinspre ieri nu-mi amintesc niciodată prea multe
dinspre azi niciun locuitor nu-și cunoaște îndeajuns secundele
dinspre mâine ceața se ridică și rătăcește lungă vreme cu noi
dinspre speranțe primim semnale aprinse
dinspre nădejde ocolim munții și vărsăm în toate părțile ploile dese
dinspre durere am rămas cu același gol desfăcut
dinspre toate câte se desfac și se unesc cu și fără noi și mai multe decât acestea
Socrate nu a știut să spună iarăși nimic

întru moarte mi-am învățat restul de zile
să asculte
să nu mai mintă
să nu se învioreze cu ape răcoroase
întru moarte mi-am strigat fiecare prunc pe nume
am ținut de mână fiecare părinte
am deschis și am închis sute de gropi
întru moarte cuvintele atâtea câte au ieșit nepregătite din tâmplele mele
și-au găsit mormânt în poem
și despre toate acestea și mai mari Socrate nu a știut să răspundă nimic

dar înspre roua care se vede uneori pe fețele noastre adunând
câte din salcâmi au rămas
câte în timpul trecerii nu s-au petrecut
câte prin dosarele contabilității neveșnice nu s-au scris
despre toate acestea și mai neștiute decât ele Socrate a tăcut
până azi
mulțumit că despre ele nici Dumnezeu nu pare să ne spună nimic