încântec de adus pe lume carnea unui homo zapiens




1. primul sunet de după dezvrăjirea cuantei



play, aaron, și întoarce-te să te naști,
întoarce-te să te naști și cântă,
cântă și ține-te de pântecele mamei
ca de un cui ruginit pe cruce,
intră în fiara unui cuvînt și botează-te,
botează-te ca să nu te ștergi
din textul cu care toate au început,
și sângele în apă,
și durerea în coastă,
și carnea în spasm,
și ochii din care crește bărbatul invaginat


viu nu poți fi decât în tăișul clipei,
viu te mistui pe limba ce
te rostește încă și te amăgește,
viu ca un maț plin cu litere.
viu nu poți sta decât în vid
cum în pântecul meu
pătrarul lunii arhiereu


umbli pe strada latină ca fumul gros,
e abia ora 20 și noaptea îți linge urechea.
deja mersul tău de câine
a scos toate curvele în vitrină


play, aaron și găsește-mă.
pământul de sub pielea de sticlă
a femeii îți încântă auzul
cu sunetul lui de vin vechi.
te urci în pod și te ușurezi în axilele nopții,
de departe se aude mugetul unui port
ce te leagă de țara natală
prin mirosul de vapor plin cu tămâie



play, aaron și crede în ziua
când te vei uita în palmă și mă vei vedea:
mai degrabă neagră,
mai degrabă albă,
mai degrabă cuantă



2. al doilea sunet de după dezvrăjirea cuantei




play, aaron, lucrurile sunt de fapt cu
mult mai simple decât ființele de la sfârșitul
timpului .
am luat o pâlnie și am umplut-o cu saliva
privitorilor. am mestecat bine conținutul
acelui vis și l-am scuipat în cenușă.
pe mine m-am scuipat ca să mă nasc
în roua post-modernă a unei petale încremenite.
subiecți dezinteresați priveau lumea virtuală
cu o anume blazare prost jucată,
ei s-au atins de mine
de atâtea ori înainte de a mă vedea
și s-au stins sfârâind
ca o imagine suptă


alergi și mă înșfaci de privirea
care se învârte în jurul meu
ca un bărbat de celuloid și zappează.
n-ai să mă crezi, dar ceea ce ți-a rămas
în amintire este gustul acela sublim
de la instaurarea unei alte estetici.
nu mă mai cauți de mult
și tocmai acum eu sunt tot ceea ce se
vinde mai ieftin în viu


play, aaron, simt pe piele
mănușa ta de cauciuc stăruind
să–mi curme copilăria
cu vocea unei neatingeri de prezent.
port în mine un cântec
pe care nu-l vei auzi
decât atunci cînd te vei naște,
mai degrabă singur,
mai degrabă unul,
mai degrabă tot



3. al treilea sunet de după dezvrăjirea cuantei




play, aaron, și leagă-ți de gât o clipă
cât un bulgăre de bazalt.
aruncă-te în gol și privește-mă
drept în ochi ca pe un lucru.
pe unde nu ai mai călcat,
iscă-mă din iască și pască
și lasă toți bărbații să mă nască
n-ai mai fi viu, dacă nu te-ai zdrobi
de toate obiectele cu care arta
îți dă tîrcoale
înfășurându-te în coarnele ei de fum gros.
n-ai mai fi viu, dacă nu te-ai strivi
de irișii zemoși ai ecranului.
strada latină începe numai atunci
când vrei tu
cu mirosul ei de femeie muncită,
cu strălucirea unei peruci



play, aaron, și închide o ciocârlie
într-un obiect nou.
la mal se adună clăbucii
cu care apele învolburate se spală
de amintirile tuturor înecaților.
play, aaron, și întoarce-te să te naști,
întoarce-te să te naști și dă-mi o gură
de pământ cu gust de literă udă.
fă-i îngerului semn să mă scape din chip
în apa visului așa cum sunt:
mai degrabă homunc,
mai degrabă ciob,
mai degrabă duh




Angela Furtuna