Aș vrea acum să-ți scriu poezii de dragoste,
să ți le recit la ureche într-o după-amiază înnorată de toamnă,
să-ți povestesc apoi triste istorii ale celebrilor îndrăgostiți,
să-ți mângâi apoi părul în adierea vântului care va aduce apoi ploaia,
să-ți spun că te iubesc și apoi să fugim în casă de primele picături;
apoi să se zdruncine ferestrele și tu să mă strângi tare în brațe,
să ascultăm fascinați plânsul ploii,
să se facă frig și apoi să ne ascundem sub o pătură din care
să ni se vadă doar nasurile roșii și părul vâlvoi,
apoi să vină noaptea și tu să te sperii de scârțâiturile sălciilor de lângă lac
și să mă strângi iar în brațe cu putere,
să adormim apoi îmbrățișați
precum marea își îmbrățișează malurile,
precum vântul își îmbrățișează arborii,
precum norii își îmbrățișează soarele și
precum lacrimile ploii își îmbrățișează pământul drag.

Apoi tu să dormi, iar eu să-mi petrec orele privindu-te și mângâindu-ți somnul;
să-mi închipui că ne aflăm pe malul unui lac de unde
aruncăm adeseori pietre în balaurii închipuiți de noi.

Și-apoi tu să te trezești dintr-un coșmar suspinând
și petrecându-ți brațul alb pe lângă gâtul meu,
iar eu să te sărut pe frunte și să te ciupesc ușor
să te conving că totul e un vis frumos devenit realitate.
Tu să adormi iar și eu să te urmez în visul tău, să ne întâlnim acolo
și să călărim inorogi și foci năzdrăvane care ne vorbesc,
să zburăm ca buburuzele în razele unui soare violet și-apoi
să ne trezim mult prea de dimineață în ultimele pâlpâiri ale nopții.
Tu să-mi spui să dorm, iar eu să dorm doar cu un ochi
și cu celălalt să admir lumina unei noi dimineți
care înflorește pe fața ta; să adormim iar și iar
să călărim inorogi și foci năzdrăvane care ne vorbesc.

Să ne trezim apoi mult prea târziu sub un cer portocaliu
unde își înalță jocul sălbatic mii de frunze. Tu să caști adânc,
eu să te gâdil, iar căscatul să ți se transforme în cel mai frumos zâmbet.
In fiecare zi altul.