cu mâna pe inimă, cu amândouă mâinile pe inimă,
în răgazul scurt în care durerile dispar, bolborosești
un cântec. te uiți împrejur și tremuri. nu vezi nimic.
lucrurile care sprijineau rostirea își pierd fixitatea,
și cuvintele dornice să exploreze posibilul
sunt oprite de semne. nu că n-ar împrăștia
mai departe o lumină slabă, dar un om
care a făcut curat în locul răvășit de patimi
își mută atenția spre ceva ce nu ți se-arată,
deși realizezi că se-ntâmplă. acum pot să-ți spun
că nu te-am iubit. nu, te-am iubit! însă nu cât să taie
îngerul eșarfa roșie cu care mi-am legat simțurile.

ele n-au fost libere, n-au putut scoate din gură
cuțitul cu care-ntinzi culorile pe pânză.
n-au știut că păcatele sunt lovite de o ură sublimă,
venită din grija unei Ființe pe care nu o cunoști,
deși mișcările tale trag din juru-i o suflare
spre locul atins de boală. trebuie să mă aperi
de departe, să-i rogi pe cei ce pot să ridice o mână
s-o coboare încet aproape de inimă.