Umbrele clădesc copaci și cheamă
șoaptele de primăvară rară
să împletească zbor de floare.
Până la suflet ajung norii triști
printre munți coboară ninși,
călători, hoinari, hilari,
peste flori ei dau năvală,
nu le pasă de nimic.
Sufletul meu strălucește
prin coroana lor de nea,
parcă ar fi moș de poveste
cu cărări pavate în stea.
Cerul roșu se deschide,
curcubeul prinde vraja, se întinde
pe câmpul verde, sărută mușețelul
care timid se ascunde în poveste.
Și norii zboară, pădurea o omoară,
o pasăre mai cântă jalnic, rătăcită
iar crengile se închină luminii pale
și în nebuneala asta mi-e dor de primăvară.
Iubirea mea cu iz de frunză
mă amăgești cu vorbe goale,
mă răsfoiești ca pe o carte
și mă citești de parcă aș fi
o floare desfăcută din grădina ta.
Și norii iar pornesc cu greutate,
păsările zboară speriate,
îngenunchiez în fața ploii,
închid ochii sa nu mă înece
ploaia care îmi taie fața,
rămân așa, parcă aștept ceva.
E întuneric, norii râd în zare,
încet și dulce se dezbracă de mantia pufoasă,
aruncă lumii speranțe și culoare.