uneori mi-e frică să scriu
cuvintele astea s-ar izbi de urechile lor
și ar putea pricepe mai mult decât aș vrea
sărbătorile astea mă dor
oamenii rup din mine carnea
ca niște animale însetate de sânge cald
îmi vine să le vomit gândurile
să le calc în picioare
și să mă spăl pe mâini
să urlu în prostie că nu mai vreau
și că le detest carcasele astea urâte și pline de farduri ieftine
și parfumurile de hoituri

aș vrea să ies din mine și să vă urăsc pe toți
să știu că în carnea asta nu mai trăiește nimeni
și nimic
vreau să uit că te iubesc și că lumea mea există numai pentru tine
pentru că sărbătorile lângă tine mă dor mai mult decât
prăbușirea noastră
frumusețea asta mă doare
și oamenii care trăiesc doar pentru că așa trebuie

nu mă mângâia ca pe-o pisicuță ascultătoare și frumoasă
degetele tale provoacă în mine tunetele
și sărutul tău nu trece mai departe de piele
în mine nu poți intra decât pe două drumuri pline de cactuși
drumurile prin care eu nu mai pot ieși
și naște

așa că fă-ți culcușul în pumnii mei
și dormi în altă parte
azi o să omor în noi copiii durerii
și pașii mei te vor înconjura părăsindu-te
sărbătorile astea ne acoperă cu roșu
și degetele mele se tem să mai cuprindă în ele
ciobul în care se ascunde lumina