Sunt muzica din tine,
sunt fir de viață și zbor neliniștit
până la tine în cuvânt
unde m-am cuibărit
să-mi caut sufletul pierdut,
odată, pe-o frunză,
pe-o zbatere de vânt.

Acum mă chemi cu glas nevinovat
și-mi spui că n-ai știut,
că n-ai aflat
că m-am topit și-am înviat
în versul tău,
în vorba ce m-a mângâiat...
Ba nu!
Ce m-a tulburat,
și mi-a întins capcane
în izvoare,
în luminișuri de pădure
și pe cărări de munte
unde m-am rătăcit
de mine și de lume.

Acum eu mă întorc
în cântecul dintâi
să îmi adorm
dorința: rămâi, rămâi, rămâi...

Panciu, 1 noiembrie 2008