Eliberatorul

Cu flori de primăvară ești azi înconjurat
În cimitir. Iar gându-mi adie peste leat:
E leatul împlinirii, sunt florile ce lauri
Mereu vor sta în vreme pe fruntea ta de aur!

Ridică-te-n înalturi, rotește-n jur privirea
Azi pleacă vestitorii ce an de an duc știrea
Reînălțării noastre în veacuri de-nflorire
Și lumea va cunoaște a patriei cinstire:

În largul țării imnuri răsună maiestuos!
Ce-ți pare mai de seamă, ce este mai frumos?
Pe cerul păcii zboară netulburați de vânt
Albi porumbei ce poartă neîntinat cuvânt...

Dar cine ești, ce datini cinstesc a ta memorie?
Ce-ai făptuit de numele ți-l scriseră-n istorie?
Fost-ai vreun domn de seamă, lumină printre regi?
Sau brav oștean? Știut-ai enigme să dezlegi?

N-ai fost viță domnească, stăpânul pe destine!
Nu, meșteșugul armei nu te-a-ncântat pe tine.
Cât despre marea taină ce încă n-o cunoaștem,
Ce haos dăinui-va cât încă de mai naștem,

Doar florile albastre știut-au de-ai aflat-o;
Iar de le-ai spus-o ele, tăcute, au păstrat-o...
Doar cel caval crestat
Vorbit-a-n viers cântat,
Vreo taină de-ai ghicit,
Vreo taină de-ai gândit.
Trecând munți și pâraie
Mioarele bălaie,
Cu lânele greoaie,
Ce iarba o îndoaie,
Cântecul l-au urmat,
De tine-au ascultat;
De tine și de cine?
De-al tău fecior, prea bine:
Cel mândru ciobănaș
Cu mersul cumpănaș,
Din frunză fluieraș,
Din fluiere doinaș;
Florile-l doresc,
Dulăii-l iubesc;
Turma o-ngrijește
Și o ocrotește
Cu baltagul lui –
Fierul muntelui,
Spaima lotrului,
Moartea ursului.
Drag îți e de el:
Frumos, voinicel,
Drag ție și ei:
Linei Mariei.
Vezi în ochii lui
Raza soarelui,
Drumul gândului,
Chipul dorului
De mândră crăiasă,
De Lina frumoasă,
Cu cosița-n brâu,
Galben-auriu,
Ochișorii ei-
Oful inimei,
Mijlocelul ei-
Vraja dragostei.
..........................................................................................
Vântul se smucește - pradă prinsă-n chin,
Prin trestii vuiește - cântec cu suspin,
Și spre munte vine, miasmă rea s-aducă:
Iz aprins de sânge și de praf de pușcă.

Boarea-n turburare pare că-i o fiară
Ce fuge-ncurcată de aspră povară.
Stejarii, bătrânii, troznind se clintesc
Și tufe foșninde mai mult se chircesc.

Stânca grea, lucioasă, curând se-adumbrește;
Un cuc în înalturi se-aruncă orbește!
Iarba se-nfioară, câinii-ncremenesc,
Oile se sperie și-n goană pornesc:

Prin neagra pădure, prin râul șuvoi,
Prin scaieți, prin pajiști turma-i mușuroi
Stați pe loc suratelor, unde vă e baciul?
Ci opriți, nebunelor, vă mână gârbaciul?

Marginea se-apropie, râpa se deschide
Și-nghițind ce cade, tot ce-i viu ucide!
Valea lung răsună de trupuri zvârcolinde,
De pietre lovind piatra, de icnete muginde.

Se prăpădesc ființe, săriți, dar oameni buni!
Ce vă-nchinați aiurea, de parc-ați fi nebuni?
Veniți și dați degrabă o mână de-ajutor!
Opriți crunta urgie de la cumplit omor!...

Căci degeaba latră câinii, răspândind ecouri
Când, plângând, doina de jale urcă înspre nouri...
Volbura-ncinsă de aer ca prin farmec piere:
Unde răstignea copaci, acum e adiere.

Codrii verzi lucind în soare își trag răsuflarea;
Dintr-o scorbură ieșind, albina-și caută floarea;
Neștiind ce-nseamnă frica, o omidă grasă
A zburat mâncându-și frunza și-acum stă.Ce-i pasă?
Nici nu știe că lăstunul cade ca săgeata
Și-ntrecând micuța vrabie vine și-o dă gata!

Uite colo-n valea-adâncă-nfipt într-un arțar,
Un topor cu coada scurtă, izbit cu amar
De mâna care-apoi luase fluierul uscat...
Acum șade ciobănașul, cu capul plecat.
........................................................................
Dincolo de Piatra Lată, dincolo de sat,
Lume multă adunată stă și ține sfat:
Toți bărbații-s adunați sub norul de amiază:
Unii caută parcă ceva, alții doar fumează.

Sprijinit în bâta lungă, stai și tu și-asculți
Încruntat de gândul greu, de grija celor mulți...
Oamenii vorbesc domol, pe rând și așezat,
Parcă de cruntul război ei nici n-ar fi aflat!

„Eu voiam tocmai să plec să-mi caut altă nevastă!”
„Las’ că ai timp berechet să-ți iei pe cap năpastă!”
„Nu știu cum să fac că pruncii mi-au stricat bâzoiul
Ieri și, până una-alta, nu-mi cântă cimpoiul!”

„Eu am de-ntocmit sămânța pe șase pogoane!”
„Mie-mi zac, bătu-m-ar vina, trei copii de foame!”
„Haideți fraților, să mergem! De ce să mai stăm?
Alții au plecat de mult, noi ce mai așteptăm?

Să vină vreun trimis domnesc pe un cal alb călare
Să zică:”Am învins! Vă rog, gătiți de sărbătoare!””
„Bătoare!” – repetă ecoul slobozit din piatră
Și cei de față tac mormânt simțindu-și gura acră.

Ei te privesc cam stânjeniți, căci ai vorbit cam iute
Și, vinovați, pleacă pe rând privirile lor mute.
Tu cu dreptate-ai spus ce-ai spus, căci nu acum e vremea
Þara la cale s-o punem sau să îndreptăm lumea.

A venit din nou sorocul să scriem cu sânge
Slove-n cartea libertății. Poate că vor plânge
Mult, ca niciodată-n veac, mai multe ca oricând
Femei ce nu-și vor mai vedea bărbații-acas’ nicicând.

Dar negreșit voința veche-acum va izbândi,
Vrerea poporului român din nou se va-mplini!
Fapte de luptă dreaptă, grea ne vor schimba istoria,
Prin ele neamul românesc va recunoaște gloria!
...............................................................................
Înspre culmea-ntunecată ce străbate zarea
Un convoi tăcut de oameni își caută cărarea.
Soarele ascuns trimite raze de lumină
Care-n ceața dimineții bezna o alină.

Colo-n dâra mișcătoare, rămas mai în urmă
Ești și tu; și dintr-o dată, pasul rar ți-l curmă
Gândul care te-ncercase încă de cu seară:
„Dacă pe feciorul meu l-o fi răpus vreo fiară?

Ce s-o fi-ntâmplat cu el, de ce nu s-a întors?
O fi ocolit prin vale, prin Râul Frumos?
Dar dulăii înainte de ce i-a trimis?
De ce oare astă-noapte l-am visat ucis?

Las’ că știe el ce face, vine el acasă,
E barbat în toată firea, de lotri nu-i pasă!
Maică-sa, fie iertată, s-ar fi-ngrijorat,
Dar eu știu cât e de iute și cât de-ncercat.”

Privirea sus ți se-oprește, pe un pui de vultur
Ce aripa și-o încearcă în răscrucea de vânturi.
Soarele râde la lună, care a uitat,
Oarbă, să se stingă-n zori cu stelele deodat’.

Hai, băiete, hai, grăbește-ți pasul domolit,
Și tovarășii din urmă prinde-i negreșit!
Ia stai! Ce se-aude-acolo? Ce mișcă prin ceață?
O femeie-n șa călare dis-de-dimineață!

Gonește să-omoare calul, parcă-i vijelia!
Să fie Lina Mariei? Ba e chiar Maria!
„Bade Ioane, bade Ioane, spune-mi ce să fac?
Mi se prăpădește-odorul, nu-i găsesc de leac!”

„Stai Mario-n loc, oprește, trageți răsuflarea!
Ce-i cu tine, draga, mea,ai greșit cărarea?”
„Pe tine te caut, bădiță, nu m-am rătăcit!
Lina nu mă mai cunoaște, parc-a-nnebunit:

De o zi și-o noapte-ntr-una stă numai și plânge.
Mă seacă la inimă s-o văd cum mi se stinge!”
„I-auzi vorbă! Cum adică, nu te mai cunoaște?
Ce o doare pe Linuța? Ce nu-i mai priaște?”

„Unde-i Ilarion, bădiță, unde a plecat?
Ce-i cu el c-alaltăseară pe la noi n-a dat?!”
„Ohoho, de asta plânge fata una-ntr-una?”
„Nu-l du la război, bădiță, iartă-l, doar acuma!

Lasă-l să se-ntoarcă-n sat, destul că mergeți voi
Și lăsați lumea pustie și în ea pe noi!...”
„Ușurel, femeie, lasă, nu mă probozi!
Nu-i așa pustie lumea, stai, nu mai boci!

Ogoiește-te odată, că vreau să-ți vorbesc!
Ai tăcut? Acum ascultă ce îți povestesc:
Fiu-meu va să coboare dinspre Piatra Lată
Întârzie el puțin, dar o s-apară-ndată...

Sus pe culme-o fi găsit pășune mai aleasă,
Cu trifoiul mărunțel și cu iarba mai grasă.
Când ajunge-n bătătură, te-aș ruga să-i spui
De ce stau legați dulăii și tată-său nu-i.

Vestește-l fără să plângi că am plecat la joc
Cu toți oamenii-ndrăzneți ce știu hora de foc.
Până mă întorc de-acolo, m-aș gândi la tine,
Să-l ajuți cu câte ceva, că n-avem pe nime’.

Pe Linuța liniștește-o; oful ne-ncetat
Curmă-i-l, spune-i s-aștepte-n pace pe băiat.
Și acum rămâi cu bine, că eu mă cam duc
Vitejii să-i prind din urmă, hora s-o apuc!”

„Mulțumesc de veste bună, eu m-am liniștit.
Adică, nu-s liniștită...Uff, m-am zăpăcit!
Uite-aici o legătură cu balsam de soc,
Poate-ți e de trebuință acolo, în foc.

Ia căluțul ăsta bade, pân-ajungi la post!
Să nu zică ceva șeful, să te ia la rost,
Că de ce cu toți odată n-ai venit și tu?
Că nu are să-ți dea pușcă sau sabie, nu?

N-ai grijă, de casa voastră o să văd și eu;
Lina mă va ajuta și bunul Dumnezeu.
Te-așteptăm să vii, bădiță, să te-ntorci la noi!
Și să biruiți, să fie ultimul război!”

Ultimele două vorbe-n vânt s-au risipit...
Tu plecat-ai în galop, nu le-ai mai auzit;
Nici ochii scăldați în lacrimi nu i-ai mai văzut,
Căci și-ai tăi s-au umezit de dorul nedurut...
.........................................................................
Acum ești întins pe spate și privești la stele –
Norii nopții nevăzuți se plimbă printre ele.
La un loc cu ceilalți stai și-aștepți lumina zilei
Când începe iar, năpraznic, goana bătăliei.

Fruntea ți-o-nconjoară strâns bandajul alb, pătat,
Ce-acoperă tâmpla-atinsă-n ceasul blestemat!
De o lună încheiată tunurile ard!
Lângă zid gloanțele-nchid ucigătorul gard!
Știi că-i cu neputință și totuși te avânți,
În timp ce-ai tăi tovarăși rămân de gloanțe frânți.
Nu-ți pasă de durere și nu te-oprești de loc
Ci steagu-l duci cu grabă prin larmă și prin foc!...

Balsamu-i pe sfârșite și rana sângerează,
Piciorul nu te-ascultă, nici mâna nu-i mai brează;
În cap începe, groaznic, bătaia de ciocane;
Suflarea ți se-oprește, ochii ți-s plini de scame;

Îngenunchezi; o mână îți vine-n ajutor
Te-apleacă și te trage, culcându-te ușor,
Stindardu-l descleștează de mâna care-l strânge
Și-l poartă mai departe prin aburul de sânge!...

Alăturea de tine stă-ntins un inamic,
Cu spatele la soare, ochii văzând nimic;
Fața-i schimonosită doar groază povestește;
El s-ar fi vrut cu fală-ngropat, nu mort prostește;

Și-ar fi poftit ‚nainte de-obștescul lui sfârșit,
După ce viața toată la jaf nu s-a sfiit,
Să stea pe-un pat de galbeni, să-l mângâie-o cadână –
Codana ce-ar fi vrut să se-arunce-n fântână!...

Acum o baionetă i-a „dezmierdat” grumazul
Și-n giulgiu roș de sânge stă poticnit „viteazul”;
Degeaba strălucește cuprins la cingătoare
Hangerul cu plăsele de pietre lucitoare!

Degeaba puști și tunuri, de sus de pe redută,
Încearcă moartea hâdă asupră-ne s-asmută!
În van flutură încă stafia semilunii,
Căci fii ei cu groază trăiesc sfârșitul lumii!

I-auzi, nu prea departe, urale de victorie;
Apoi răpăituri și gemete și vaiere;
Târâș-grăpiș prin groapă încerci să intri-n foc,
Rafale ucigașe te țin însă pe loc.

Trupul lipsit de vlagă ar vrea să se-odihnească;
Nu-i dai răgaz, căci zidul stă să se prăbușească.
Din nou pornesc atacul grupele românești;
Cu ceilalți vrei s-ajungi, când, ca trăznit, te-oprești:

Ochii-mpăiănjeniți pare că văd aiurea
Un om c-o mână-n piept, în alta cu securea;
Culcat pe spate parcă-i furat de dulce somn...
Minciună-i Dumnezeul, e chiar Ilarion!

Potopul să se-abată spre lumea cea nedreaptă!!!
„Nu-i cu putință, nu-i el”, repeți încet în șoaptă...
Să piară făcătorii de crime și războaie!!!
„E prea crud adevărul” – un junghi în piept te-ndoaie.

Trăgând încet piciorul și mâna spânzurândă,
Te-apropii, îl atingi cu palma tremurândă,
Îi mângâi părul negru, pleoapele-nchise, reci;
Ai vrea să plângi, dar ochii îți sunt uscați și seci.

Un răget de durere slobozi atunci spre cer –
Îl prinde o explozie cu schijele-i de fier,
Apoi totul îți pare că se rostogolește,
Pământul prinde viață și te învălmășește;

Un vuiet surd mocnește în mintea turburată,
Ce vede clar feciorul zâmbindu-ți altădată...
Și fața mărmurită nu poți s-o mai atingi
Și-un somn de plumb te-apasă și nu poți să-l învingi...

Leșinul lung te poartă spre ne-mplinite vreri:
Se face vis că mâna Mariei tu o ceri,
Că martori vi-s dulăii, Ilarion și Lina,
Mioarele, un vultur, omida și albina;

Maria te ia-n brațe, ușor, ca pe-un copil,
Te poartă în pădure, s-asculți al mierlei tril
Și pe pământ te culcă, deasupra ta se-apleacă
Și-ți spune la ureche, doar ție ca să-ți placă:

„Ioane, Ionică,
M-ai lăsat, bădică,
Cu doru-n pridvor
Și fără odor!
Moartă-i Linuța,
Lina micuța,
Lina drăguța,
Lina Linuța!
Au, ce mă fac?
Singură zac!
Crește-n fântână
Doar mătrăgună!
Boii-s speriați
Și ne-njugați!
Câinii-s turbați
Și nemâncați!
Capul mă doare
Și văd în zare
Neagra năframă:
Moartea mă cheamă,
Zice că tu ești!
Þipă că tu ești!
Urlă că tu ești!
Dar știu că nu ești!
Ioane, Ioniță,
Haide bădiță!
Hai înapoi!
Nu sta-n război!
Vino în sat
Pe înnoptat,
Pe drum uscat
Și neumblat!
În poarta ta
Te-oi aștepta!
În casa mea
Te-oi ascundea!
Că te iubesc,
Mult te-ndrăgesc
Și mă topesc
Cât te doresc!”

„Hai Măriuco, fii cuminte, nu te prăpădi!
Doar un pic mai stau la joc, un pic și voi veni!”

Singur te trezești deodată și privești în gol
Poarta răvășită, arsă de glonți și pârjol.
Ilarion e lângă tine, liniștit pe veci;
Anii lui crunt s-au oprit la numai douăzeci!...

Îl așezi mai la fereală și privești în jur:
Viața parcă a fugit spre cerul de azur;
Doar albastrul lui trăiește-n lupta încheiată:
Moartea a plecat cu morții, rea și săturată.

A rămas, tăcut, doar zidul, aninat sub steag –
Steag verzui pătat cu alb ce flutură beteag,
Nimenea să îl păzească, nimenea să-l fure,
Nimeni să îl proslăvească, nimeni să-l înjure...

Te ridici cu greu pe scara prinsă cu aracul;
Porți în mână steagul nostru luat de la ortacul
Ce și el îngenunchease cu mâna-ncleștată
Pe stindardul ce-l purtase câțiva pași prin zloată...

„Uraa!” se-aude deodată,”Ura, ura, ura!”
Ai noștri pornesc și strigă cât îi ține gura,
Parcă din pământ răsar și fug înspre redută
Și pe poartă năvălesc, șuvoi, câte o sută!

Tu te cam sperii la-nceput, dar îți revii cu-ncetul
Și-ncrezător prinzi a zâmbi, când, tunător, trompetul
Sună departe peste zări, semnalul de onor
Ce-anunță c-am învins, uniți sub mândrul tricolor!