Nu încalc nicio convenție a morții dacă spun că am plecat la un drum care am sperat să fie luminos ca o cămilă ce în cocoașe și-ar duce oglinzi. Și nimic mai mult. Prin pustiul deșertului erau osii de lume deraiată, piei de oi măcelărite cândva, copii ce de oasele lor mărețe își atârnau bulendrele să le usuce la soarele propriei lor înstrăinări.

Nu pășeam pe pământ, nu pășeam nicidecum pe fotoni de pământ, ci pe multe și mărunte silabe ale muțeniei speciei către mine. În sus de regn s-au adunat taine, în aval de obida plânsului rufe nespălate, murdare la gât:de-atât călău sau de-ntors capul?

Mă anestezia lipsa de direcție, liniștea teroriza busolele minime ale echilibrului, apa sâmbetei, totul, care e ca poemul cu care pleci dorind ceva și el o ia pe altundeva. Dacă am avea bilete pentru poem cum avem pentru tren, noi, călătorii, cotoarele le-am primi mai degrabă sau, în deșert, setea,

Cămilă cu sete mai mare decât putința plânsului, cană bătută și atârnată în cui deasupra ochiului,
Ghizd sub nas, rumoare ontologică și fățișă. Sunt cămila oarbă, dar care a orbit cu tot ce n-are, cămila care a orbit la iluzii.

Merg și tot nu beau sete, tot nu pătimesc și în urma mea se încheagă putința, lipsa nisipului se face noroi, scorpionii lasă în mine ofrande, mă verifică la dinți și mi-i iau în derâdere, mi-i lovesc și își zic între ei:- He, sunt din porțelan chinezesc, astea până și știrbăria și-o cântă. Cu cariile!

Merg mai departe până unde nisipul începe să semene cu mine și de unde nu încep să mă văd decât oase, văd și nisipul oase și până și oglinda ce-o căram, limpede ca un taur nervos, dar oase. Aproape că lipsesc și oasele discută, aproape că plutesc și sunt de necăutat .Toate florile neiertării și ale urii dau înapoi, spre pământ. Oasele mele înaintează prin deșert și se frâng. Scrâșnirea lor se unge imn de slavă cântat cu prețul morții.

Suntem deja trei și oasele din noi, umile vorbesc cum să slăvim zeii, să facem piramide, iubiri, religii-pilon, care să-i țină, să botezăm stele cu numele lor, doruri, înălțări, astre. Trei perechi doar oase într-o lipsă totală în care numai liniștea semna a carne. Ce să faci? Din cârca cui să te dai jos când fiecare e pe cont propriu?. Nu din cârca cui să te dai jos, ci din cârcă să te dai jos cui, îmi spune ultimul os, coccis, mutându-se ,trist, la o coadă la ouă, la unt și la lapte.

Suntem trei și ne subânțelegem zeul, dacă oasele noastre ar putea fi lemne, le-am freca să facem un foc, le-am goli de măduvă ca să cântăm la ele, dar nu. Oglinda tace băltită, nu se scurge, se șterge cu mâneca ramei, de sete. Cocoașele mele se lasă ca niște sâni în vârful cărora mântuitori atârnă umiliți de propriile lor măreții-bumerang.

(...)

Deșertul mima aparențe și neînțelesuri, oasele noastre mergeau parcă în continuarea sângelui, într-un drum torent de deziluzii și priceperi. Nisipul, tot de oase, ca și cum nu asta ar fi fost, mergea spre apă, visa insule, visa glaciațiuni. Să treci dintr-un deșert într-o glaciațiune, aceasta nu se poate decât nutrind dumiriri.

Cu bune, cu rele, cu cariile prietruiților-mei-de- tăceri dinți am plecat eu, ei, cele trei seturi de oase, nisipul: putrezit, eu: putrezit, oglinda: putrezind în circularitate. Numai zaua unui lanț încăpea un ochi, dar cum nu se înventaseră zale triunghi, zeul nostru măreț nu ne vedea. Etcetera ne pipăia cu amănuntul, bătea monede cu blândețea și își făcea un oraș al ei lovit de suficiență. Biata „etc.”: în e, maternitate, în t, stare civilă, în c, gropari, birocrație.

Aveam milă de mine și am în continuare, dar lepădarea de pielița șarpelui e ca a unui meta-sine, e ca și cum o durere s-ar face mănușă nu pentru deget, ci pentru a nu căsăpi aerul cu dovada că nu ești animal.

Ceilalți doi, cu pleoapele zdrăngănind de căni, pahare, ploști și sticle, ca mercurul urcau în reflux și-n postreflux către sine, oasele lor prăseau nervuri, celulele moarte se greblau de la sine și se refoloseau ca pudră pentru fardurile uzurpatorilor de regnuri. Ce albe sunt celulele când mori, ce albe, ca un zahăr, ca un lapte praf. Ca o definiție a luptei neluptate și numai ca un steag alb de pace nu.

-Ieși, mi-au zis oasele nisipului, ieși, nădușește și devino tu.
-Rămâi și devino tu de două ori, a insistat oglinda, dar am înțeles asta numai din încruntarea cefii. Culoarea lumii se sincroniza cu nuanța seminței din care s-a născut. Dacă ar fi fost să fim culoare, am fi rămas, am adăugat eu, în timp ce tovarășii mei tăceau, pe rând, cu coccisurile lipsă.

Nu erau cărări, toate au rămas în piepteni și în țesele, nu sunt drumuri, rămășițe se mai pot găsi pe tălpile unora, dar în primul rând nu există pensete. Nu mai există nici dureri și nici nefericire, pentru că, desigur, nu mai există carne. Cămila ce-am fost, post-cămila ce sunt, e bucuroasă și dă din cele patru puncte cardinale cu dinții pe dinafară...

Fizica minimă se întorsese și pântecul mamei nu-i deschidea, cu toate zăvoarele de mere coapte în cădere. Mama minimă, mama minimă, ia te uită la ce se gândesc oasele noastre suficiente. Ia te uită ce e oglinda a cărei strălucire victimizează injuriile voinței. Ia te uită cum se frâng gâturile de cocoși la temeliile caselor unde se scriu testamente cu recuperata spermă din neveste, ca un comision.

Și totuși setea e ce se vrea și totuși drumul, deși nu mai e nisipos, decât o iluzie trebuie străbătut și pietruit cu tărie de caracter, udat cu solemnul șmotru al picioarelor oricui nu le are. Mergem până ne vor dispărea și oasele, până cărnii îi va fi sete de lipsă de surpare. Altfel nu se mai poate, deși dacă ne-am opri, dacă ne-am fi oprit, dacă ne vom opri, ne va crește carnea la loc. Ce rușine! Din nou! Ca o repetenție renașterea. Iar n-ai fost suficient de bun, iar nu ai știut măcar să uiți dacă nu să râvnești.

Legăturile dintre noi mai rezistau prin faptul că o frunză de nuc se zbătea luată de vânt de la unul la altul, de pe unul pe altul, deși nu fuseseră nuci și nici măcar pereți cu nuci în ele ca să zicem că inflația de minuni capătă sensuri excentrice. Nicio duminică nu poate fi carne, nicio duminică nu poate fi decât mulțumire cu os, ecou semantic de ton irațional, cuvânt miriapod cu milioane de litere, tăcut. Și tu să te zbați să-i afli etimologia? Câtă încrâncenare și încercănare îți trebuiesc până să constați ca a are prezumtia de a?

Câtă rutină a fugii îți trebuie să te oprești?
Excepțiile ling regula pe dinauntru! Zeul nostru,
Împărțit în trei, uită cât pentru șase. Pentru câte feminine uită? Pentru câtă lipsă se justifică?
Incantațiile îl ocoleau ca niste gloanțe cu ochii lui. Sec de pâine de i s-ar fi făcut noaptea uitării, tot ar fi dat de oasele noastre în miezul adevărului.

Mai mult decât atât, am întâlnit babilonul și i-am descâlcit stările de agregare, somnoroasă veghea perechilor noastre de oase, cât pentru șase, vâslea mai în răspântii, mai în răspar. Mai în ce ai. Mai în ce poți duce. Evident că în rest!

Cocoașele mele, greoaie ca niște evidențe deteriorate, ca niște spasme conservate sub lavă tăceau în tovarășul meu de drum. Deșert articulat cu gura mare riscam, pași morți sub descântece așa cum găsești viermi pe sub pietre și ploșnițe ude.

Angoasa, agonia, agosticismul îmi țineau de mamă și mie îmi era foame de mama. Mă ghemuiam când dormeam noaptea, poate-poate mă vărs în cercuri-roți, poate-poate mă ia cineva pe o targă rotundă și mă duce să mă bată-ntre patru definiții, relative doar prin cuie. Dar cuiele definițiilor nu ruginesc niciodată fiindcă le e rusine. – De unde au avut ele apă? Se va fi întrebat un cor de sclavi gata-gata să sară.

Mergeam tăcând și minunându-ne de lucruri ca de planete neieșiții din sat, mergem cum mergeam, tăcem cum tăceam și nu știam ce va rămâne din noi la ajuns, speram cu toții că macar o lacrimă, un strop de sămânță, o coastă, un drob de pământ, speram fiecare în secret ca doar celălalt, dar mai ales nimeni speram...


De câte ori vedeam zborul unei păsări prea sus locul de sub noi devenea fund de mare și ne insinuam iluzoriu branhii, înotătoare și maluri. După atâta mal tot maluri? Ne mustrau umbrele încă nepăgânizate de oase, coccisurile noastre șopteau iritat aforisme de beznă, ca parcă să ne avem de obișnuit.

Încă ne jenau între oasele tălpii, între falange și conștiința de jos, blănuri ale oilor pe care le-am întâlnit măcelărite în imediata noastră conștiință, încă ne jenau protuberanțele soarelui și dinții parcă începuseră să ne crească invers. Cunoaște-te pe tine însuți, așadar! Dinte de sus crescând până-n ochi.

De la un timp nu mai aveam unde merge, limita venea după noi îngăduitoare, durerea ierarhiza piperul și îl încremenea între valute, albatroșii tâmpeau de omăt zicând ca îi plagiază. Tot peisajul se făcea giulgiu pe tot mai marea noastră puținătate.
Puținătatea din pustiu se împingea ca un făt spre pieire. Nu mai era de scremut. Nu mai era de cântat.

Cărasem în cocoașele mele atâta vreme oglinda și nu-mi folosea la nimic, lucea bubele unor iluzii vindecate. Nu mai speram la nimic, ceilalti doi au zis: – Hai să ne transformăm în cuie, tot suntem trei, măcar așa trăim. Dar ce definiții să legi când tot ce-i gordian sunt fărădelegi? Nicio tuse nu face cât tine dublu! Niciun junghi cât tine-n lipsa ta!

La urmă, când turma friza urma și urma putrezise turma și numerele se ascundeau în variabile lemnoase, nisipul, da, a găsit pisarea lui în mai mărunt, oglinda mi-a văzut chipul, deși mersesem cu ea și setea mea a gasit apă. O sorbise și din păsările care n-au secat. Trei găsisem pe unu și începusem să ne întrebăm câți am plecat. Nimeni nu plecase.

Setea și-a scris limita prin testament, viața s-a rezemat în florile neștiute, pentru toate acestea e bine să ai un sâmbure de fruct la tine, să plângi până-l faci pom, până poți astfel trăi de pe urma a ceea ce plângi, bocitoare a sinelui atunci când acesta pleacă să cumpere echilibru și se întoarce cu plasele pline de echidistanță si absolut.

Darie Ducan