Pe-o margine de drum, departe,
Ca un pribeag pierdut în lume,
Creștea o floare solitară,
Ce poartă cel mai dulce nume.

Înstrăinată-ntr-o mulțime
De ierburi și de grâne-nalte,
Părea batjocorită, moartă,
Uitată, printre celelalte.

Sub vântul ce trecea zburdalnic
Ea s-apleca tot spre pământ,
Precum o frunte gânditoare
Ce plânge lângă un mormânt.

Nu știu de ce atras spre dânsa,
Apropiindu-mă încet,
Am cugetat adânc atuncea
La sufletul unui poet!