Până spre dimineață, aproape de șapte,
a stat de veghe, neclintit, într-o noapte,
Ionică a Petrei, un tânăr din Movilița,
pe când iubita cloșcuță a familiei, Pestrița,
a scos rând pe rând toți puișorii din ouă.
Tocmai începuse zdravăn să plouă
când Pestrița, neliniștită, poate și nervoasă,
cotcodăcind, a mai dăruit pentru casă
două fragede vietăți: doi puișori tuciurii
cu pliscurile moi, parcă prea aurii.
Le-a dat Ionică puișorilor din palmă
să mănânce tot timpul, până-n toamnă
și-n anul următor, aproape vara toată
și-n fiecare zi îi învăța, atent, și cum să se bată,
căci uitai să vă spun: ultimii doi pui frumoși
ajunseseră o mândrețe rară de cocoși.
Se pare că nu i-a fost tocmai greu
să-i pună să se-ncaiere, că mai mereu
o făcea: îi isca el, de fiecare dată, cu gândul,
încât cocoșeii-și încrucișau aripile, cu rândul,
tulburând în chip neînțeles aerul în jurul lor
până-n înălțime, umblător turbionar fuior,
în așa fel încât, minune mare, orătăniile toate
prindeau să se-agite și să fugă speriate,
iar oamenii se trăgeau unii pe alții cruciți,
să intre degrabă în case, nedumeriți,
lăsându-și de izbeliște muncile toate,
zicându-și cu obidă: "Așa ceva nu se poate!"

Movilițenii nici de gândit nu gândeau
că cei doi cocoșei complet negri reușeau
să declanșeze cu aripile lor furtuni răsucite
peste case, peste islazuri și peste vite.
Numai Ionică a Petrei știa el ce știa,
ori, și mai bine spus, el cam bănuia
cum că la mijloc ar putea fi ceva ciudat,
necunoscut până și lui, de-ast-dat'.
Să fie vorba de puterea cocoșilor, ori de-a mea?
își muncea el mintea, și tot mereu se-ntreba.
Vorba e că umblau toți trei nedespărțiți,
căci unde era el, erau și cocoșeii lui iubiți.
Chiar și noaptea-i punea-n așternut, lângă el,
să fie sigur că nu-i fură cineva vreun cocoșel.

Mai an, Ionică a plecat în Spania, la căpșuni,
și s-a despărțit cu greu de cocoșeii lui buni,
pe care i-a lăsat, cu mari rugăminți, la bunici,
mai precis la Făcăieni, că n-avea curte aici,
în Movilița lui. Și, ajuns acolo, el s-a gândit la ei -
cum își zbăteau aripile dragii lui cocoșei,
când a auzit la Radio România că s-a pornit tornadă
peste Făcăieni. Doamne, așa ceva să vadă
nimeni nu mai trăise în Þară, vreodată.
Ce să-nsemne asta? S-a-ntrebat Ionică de-ndată.

A trecut și asta, cum toate se isprăvesc,
spre a intra-n amintire - după cum e firesc.
Anul ăsta Ionică din Movilița s-a supărat
că n-avea nici un rost în sat. De-aceea a plecat
cu pașaport și acte-n regulă în Canada,
lăsând cocoșeii acasă, și-n uitare ograda.
Dar când a coborât din avion, pe aeroport,
în Toronto, și-a simțit sufletul mort,
secătuit de dorul dragilor lui cocoșei,
încât se văzu cu ochii minții, acasă,-ntre ei,
îndemnându-i să-nceapă, cum zicea el, canonada.
Era pe 5 mai, așadar zilele trecute, când tornada
s-a abătut peste Movilița, și-apoi peste pădurea
din Buftea, iscată din neștiut, de aiurea.
Două lacrimi mari au căzut din ochii lui Ionică
cu zgomot de tablă spartă, încât o cumplită frică
a cuprins aeroportul, că toți de el s-au depărtat.
Era puterea gândului său, a celui departe plecat,
peste mări și țări, căci gândul la cei doi cocoșei
lucra distrugător, iscând zbateri cumplite și-n ei.
Zic unii că tornada e un moft, ori o sperietoare.
Nici vorbă! E lucrarea dorului, pustietoare.