Strâmb cânta orbul acela
Sub teii aplaudaci.
I se înnoptase setea
Lângă apa cu gândaci.

Întunericul îi vibra
Sub pleoape, șerpuitor:
Orbul se mai visa copil
În sordidu-i dormitor.

Soarele îi apusese,
Iar el tot îl căuta
Bâjbâind prin întuneric –
Sigur, spre a se salva.

Doamne, spuse, unde-i cerul
Să mă-nchin spre fața ta?!
Peste gândul lui frenetic
Doar o frunză cobora.

Un îngheț alb și sinistru
Piti liniștea-n pământ…
Mormăia trist numai vântul
Peste proaspătul mormânt.