De la un timp umbrele sunt însuflețite iar oamenii poartă în piept inimi de piatră,
mintea care s-a cocoțat pe curcubeu înveșmântată-n fală
strălucește ca o tinichea peste omenirea ce stă în fața ei îngenunchiată
și o hrănește doar cu promisiuni aruncate într-o imensă și aurită oală.
Zidurile au chipuri și te întâmpină mereu zâmbitoare,
cu ochi de paete din care se preling cerneluri colorate
când ploaia curge leneșă din ceruri prin a timpului ruginită stropitoare.
Pietrele mute, acoperite de asfaltul neted, strigă disperate
sub vacarmul pașilor ce țopăie năuci pe nesfârșitele trotuare
străbătând bulevardele amăgirilor feeric luminate;
pubelele de gunoi au devenit pentru iluzii hambare încăpătoare
în timp ce iubirea și speranța sunt azvârlite cu nepăsare în noroi.
Copii îmbătrâniți și bătrânii gârboviți cerșesc în piețe mângâiați de sudoare
și numai câinii vagabonzi se mai întreabă ce se întâmplă cu noi,
dacă mai avem suflet, dacă merităm milă, ajutor sau iertare?