Timpul pădurii

Ca orice ființă vie, prezentă activ pe planeta noastră din vremuri imemoriale și pădurea beneficiază de un timp al ei, pe care îl are pus la dispoziție. Adică se supune acelorași reguli de transformări la care se supun toate organismele, care au viață, evidente și vizibile fără prea mare efort, ca urmare a acumulării de materie continuă, cu ajutorul energiei. Timpul, indiferent cărei ființe sau lucru îi este destinat, așa cum a fost el perceput de către om și așa cum este definit, se cântărește în ani de viață.
Dar, oricât s-ar spune și s-ar crede că și pentru pădure lucrurile stau la fel, în privința măsurii și mărimii timpului, precum și în legătură cu modul în care el este abordat și consumat, avem mari semne de îndoială. Pentru că pădurea, dincolo de ceea ce vedem noi, reprezintă o mică parte din veșnicia Universului atotcuprinzător. Iar în această postură parcă vremea codrului vine și trece sub o altă formă, deoarece poartă cu ea sfințenia lucrurilor imuabile. Ontogenetic vorbind, de la geneză și până la sfârșitul biologic al indivizilor vegetali, care pleacă cu „condamnare” de la noi sau nu, drumul pe care îl parcurge pădurea este unul foarte lung și, de fiecare dată, foarte interesant. Tocmai de aceea această părticică de timp se scurge în mod diferit pentru pădure, față de modul în care o face pentru noi.
Timpul, ca mecanism de percepție a trecerii și devenirii noastre, înseamnă măsura în care reușim să ne înfiletăm în lucrurile sfinte. Pentru noi. Pentru arbore, fiecare mișcare de revoluție a Pământului în jurul Soarelui înseamnă un inel în jurul măduvei sale. Cel puțin această realitate o putem noi percepe. Și în această formă. Un inel mai mare sau mai mic, în funcție de cantitatea de energie care a fost capabil arborele să o absoarbă și în funcție de dorința de a utiliza eficient această energie. Dar și în funcție de substanța pe care o are la dispoziție și care este folosită în procesul de nutriție autotrofă.
De la naștere și până la moarte, individul vegetal parcurge mai multe etape: puiet sau lăstar, adult și bătrân. Drumul lui, spre deosebire de al nostru, este unul în mod evident orientat către lumină, pe care o folosește în mod simbiotic și o păstrează pe toată durata existenței lui și a lemnului care rezultă după. Fără a avea privilegiul de a-și păstra fruntea în lumină, arborele moare, supunându-se procesului invers de transformare în materia și energia din care a fost creat. Atunci când o parte din trupul său se află în lumină (totdeauna este foarte important ca partea superioară să aibă acces la Soare), drumul pe care îl parcurge un arbore nederanjat poate fi foarte lung, de sute sau chiar mii de ani.
Este cunoscut faptul că în lume există specii forestiere născute înainte de venirea lui Cristos pe pământ, care vegetează și în ziua de azi. Ca un martor al vremurilor apuse și ca o garanție că însăși timpul, în toată splendoarea lui, poate fi învins dacă avem dorința și voința necesare, precum și acceptul Celui care îl stăpânește. Ultimele zvonuri spun că cel mai bătrân arbore din lume ar fi un pin (pinul de Bristlecone), care a fost identificat în estul Californiei (USA), în Munții Albi, aproape de frontiera cu statul Nevada. Nu se cunoaște vârsta exactă a acestuia, dar se presupune că ar avea mai multe milenii. Curios lucru că această specie de pini, care a fost identificată în anul 1950 de către Edmund Schulman , crește în condiții staționale extreme, în locuri în care nu sunt în stare să crească alți arbori.
Alți autori sunt de părere că cel mai bătrân arbore din lume ar fi un brad în vârstă de 9.550 ani, care se află în zona Dalarna din centrul Suediei, mai exact în Muntele Falu . Acesta este localizat la o altitudine de 910 m și se crede că a reușit marea performanță datorită capacității sale de a se „clona” (s-a constatat că la cicluri de câteva sute de ani, arborele la care facem referire este capabil să-și reproducă noi coroane).
Și la noi în țară sunt exemplare de specii lemnoase foarte bătrâne, multe dintre ele necunoscute încă, care au acumulat în spatele scoarței lor o întreagă istorie trăită. Ca și în cazurile menționate anterior, în majoritatea din exemplele de specii longevive pe care le cunoaștem, se constată că indivizii bătrâni fac parte din genuri care nu realizează dimensiuni impresionante în înălțime și grosime. Spre exemplificare, amintim câteva din speciile mai relevante: tisa (Taxus baccata L.) sau zâmbrul (Pinus cembra L.).
Când analizăm viața sub această perspectivă, nu putem să nu remarcăm faptul că speciile longevive își ascund, parcă, timpul în spatele unor performanțe mărunte, probabil ca un refugiu față de tentațiile omului hapsân, dar și pentru că în zonele în care ele vegetează, condițiile ecologice (în special cele climatice) sunt deosebit de vitrege, regenerarea suprafețelor fiind, la rândul ei, un proces natural greoi. Cu toate acestea, acumulările continue de energie și substanță sunt vizibile ca o realitate concentrată în celule din ce în ce mai mici și mai sigure. Iar în această postură măruntă, cu toate greutățile pe care le suportă și la care sunt supuși indivizii vegetali, aceștia dăinuie peste veacuri, sfidând Timpul și lucrurile pe care planeta le emană triumfalist.
Nu aceeași soartă o îmbracă, din păcate, exemplarele speciilor create ca să realizeze dimensiuni mari, adică lemn pentru toate trebuințele umane. Și în acest caz, creștina remarcă potrivit căreia cel ce se va înălța pe sine se va smeri, este perfect valabilă. Pentru că speciile care tind să ajungă cât mai aproape de sursa de lumină și de energie, parcă poartă cu ele păcatul mândriei. Înălțându-se, intră într-o competiție cu Timpul, iar acesta, fiind o continuare sau o anexă a veșniciei, le curmă avântul mult mai devreme decât a hotărât Destinul însuși. În desăvârșirea acestei opere de înfrățire cu vremelnicia, cu motivații întotdeauna bine fundamentate, omul intervine și el într-un mod primordial.
Conștienți sau formali, în ultima vreme am reușit totuși să delimităm și în spațiul carpato – danubiano – pontic arii naturale protejate, care nu reprezintă altceva decât locuri în care se încearcă o conservare a timpului prin pădure. În plus, în aceste teritorii se încearcă a se da șansa nu numai ecosistemului, ci și fiecărui individ în parte să își stabilească relații durabile cu timpul său și cu stânca sacră pe care se sprijină. Iar pădurea din aceste arii va însemna, în felul ei, o garanție între două realități, care se chinuie să rămână statornice: spațiul și timpul. Două lucruri de tipul unor araci de care și noi ne sprijinim atunci când pășim pe drumul care (sperăm) să ne conducă înspre veșnicie.
Creând arii naturale protejate de apucăturile noastre, apucături justificate de fiecare dată de nevoi existențiale, reușim să aducem pădurea într-o formă de existență neîntreruptă. În interiorul ei, chiar dacă unii dintre indivizi (membri fideli ai colectivității) se vor întoarce în sol sub formă de humus, imaginea de ansamblu a pădurii va rămâne practic neschimbată. În acest fel, credem noi, pădurea va reuși să nesocotească Timpul planetei, făcându-l să fie de partea ei. E ca și cum, pentru ea, nu ar mai exista nici trecut, nici viitor. Doar un prezent continuu. Imaginea pe care o creează o astfel de pădure se aseamănă cu veșnicia, pentru că este așa cum o percepem noi: un prezent care nu se mai termină niciodată. În această situație, putem să credem că adevărata misiune a pădurii este aceea de a menține viața și de a ne convinge de existența ei în formă veșnică. Întrucât modelul pe care ea ni-l prezintă acesta este: al unei continuități nesfârșite.
Pe de altă parte, analizând pădurea în ansamblul ei, putem să ne permitem să o asemănăm cu un individ solitar și de mari dimensiuni. În această calitate, în ciclul ontogenetic de dezvoltare se disting mai multe etape (în cadrul pădurii cultivate sau în succesiunile naturale care se produc în terenurile despădurite): etapa tinereții (semințiș , desiș și nuieliș – prăjiniș ), etapa maturității (păriș , codrișor și codru mijlociu ) și etapa bătrâneții (codru bătrân). Așa cum încearcă omul să o organizeze, constatăm că și de această dată modelul pe care se bazează este tot cel natural. Adică se poate observa cum natura imită veșnicia, în timp ce noi imităm doar o mică parte din ceea ce ni se pare a fi natural. Dar dacă lucrarea naturii se dovedește a fi una cu origini divine, rezultatul ei fiind unul emoționant, lucrările pe care noi le organizăm și rezultatul acestora nu pot decât cel mult să ne trezească sentimente mărunte și vremelnice. Iar această performanță o reușim doar pentru că originea obiectelor pe care le utilizăm în lucrările întreprinse de noi zi de zi sau periodic este tot de natură divină.
Și totuși, ce legătură are acest lucru cu timpul pădurii? Una esențială și substanțială spunem noi. Pentru că etapele la care am făcut referire nu se pot realiza decât în timp și, evident, pe un spațiu bine definit. Numai după un număr repetat de ani ceea ce facem noi poate să semene cu ceva, poate să aibă un rezultat în ceea ce privește structura pădurii. Timpul se dovedește, așadar, cel mai răspunzător de evoluția (chiar dirijată) ecosistemului forestier. Și tot Timpul este cel care cântărește împlinirile (sau neîmplinirile) celor care lucrează sau au în vreun fel legătură cu pădurea. Pentru că în activitatea pe care o desfășoară silvicultorii, rezultatele nu se produc instantaneu, datorită faptului că se lucrează cu ființe vii și cu cicluri de viață mari. Iar evoluția pe care o trăiesc în fapte silvicultorii este strâns legată de nivelul creației lor, adică a pădurii. După cum este știut, toate acestea se realizează și sunt posibile doar într-o anumită perioadă de timp.
În vremurile pe care le umplem cu prezența noastră, Timpul înseamnă și răbdarea pe care Natura o are față de noi în legătură cu modul barbar în care ne mutilăm, în anumite zone, pădurea. Dar și încercările (încă timide) de a repara, prin re-facere sau re-construcție ecologică, pădurile distruse. În condițiile în care legătura dintre spațiul material (reprezentat de substratul litologic) și timpul abstract dispare, este pusă în pericol existența stratului de deasupra, care poartă numele generic de sol. Și nu sunt puține cazurile în care consecințele, pe care le plătim azi pentru exagerările făcute ieri de către strămoși, se regăsesc în deșertificarea și dispariția stratului de sol. Este cazul zonei Mediteraneene și, de ce nu, ținutul Saharei și a tuturor celorlalte deșerturi. Este cazul, dacă vrem să ne arătăm cu degetul și pe noi, făcându-ne în același timp și mea culpa, de multe zone din sudul țării, în special în Oltenia, care sunt din ce în ce mai aride și vor fi tot mai greu de locuit în viitor.
În toate zonele în care identificăm asemenea manifestări deșertice, am putea crede că tot Timpul a fost factorul care a împiedicat o evoluție firească a stațiunilor forestiere respective. Pentru că în lipsa pădurii, țesătura care se creează între elementele naturii este fie întreruptă, fie nefirească. Lipsa ecosistemului forestier pe un anumit teritoriu dă dreptul la răzbunare. Din această cauză, credem noi, manifestările climatice actuale sunt extreme și de lungă durată. Iar cei chemați la tratarea și vindecarea planetei suntem noi, care vom putea reuși doar numai atunci când vom ști să ne împăcăm cu Timpul nostru. Și cum acest lucru la ora actuală încă nu l-am înțeles pe deplin, nu trebuie să ne minunăm de ce avem atâta secetă în suflet, atâtea inundații în dialoguri, de ce atâtea avalanșe în manifestarea convingerilor (mai ales negative) și atâtea vânturi puternice care reduc an de an suprafața ocupată de pădure? Și de ce atâtea terenuri care se dezlipesc apocaliptic de stânca din care au luat naștere, deplasându-se gravitațional și producând de fiecare dată pagube imense?
Neîmpăcându-ne cu timpul, este ca și cum nu ne-am împăca cu noi înșine. Ori, această stare de neliniște continuă ne face să ne manifestăm oarecum anormal și să scăpăm din vedere ceea ce este esențial pentru noi: nevoia de comunicare. Certați cu timpul fiind, uităm de relațiile pe care ar trebui să le avem cu aproapele uman și cu aproapele vegetal. Uităm, cu alte cuvinte, să iubim, devenind periculos de individualiști. Acest lucru se întâmplă câtă vreme nu credem, cum crede pădurea, că am fost creați ca să conviețuim împreună. Fără sentimentele reciproce, la care am făcut referire, și fără relațiile solide, care ar trebui să ne unească, ne condamnăm singuri la un fel de deșertificare interioară. Cu alte cuvinte, timpul pare a fi extrem de scurt, iar trecerea lui apare ca o defavoare. Iar în aceste condiții, deja îl percepem ca pe un dușman de temut.
Dar ce vom face în continuare dacă nu vom mai fi prieteni cu cineva care pare să semene, în imensitatea lui, cu infinitul? Pentru că numai o alianță cu Timpul ne va face să fim statornici și numai în statornicie vom fi în măsură să ne clădim apodictic propria istorie. Așa cum o face cu succes și de foarte multe veacuri, pădurea. Va mai trebui, oare, să trăim multe experiențe negative pentru a putea învăța că timpul nostru este indisolubil legat de timpul pădurii? Sperăm, de dragul celor care vor veni după noi, că nu vor mai fi necesare alte încercări și alte exemple pentru a descoperi adevărul despre viață și generatorul care ne leagă de ea. Și că Timpul poate să se constituie într-un îndrumător către țintele pe care ni le fixăm din mers și nu o piedică în calea atingerii lor. Că Timpul poate să fie un corector al trupului mutilat al pădurii și cel care ne va face să înțelegem cel mai bine și mai corect rosturile lumii acesteia. Sau cel care ne va ajuta să facem primii pași către veșnicie.
Obișnuiți fiind cu prezența lui, dar și cu condiția pe care o are, vom găsi în transformările, la care suntem supuși, o explicație logică și o evoluție în același sens al logicii umane. În caz contrar, trecerea Timpului peste noi va însemna o degradare, uneori mai lentă, alteori mai accentuată, dar de fiecare dată continuă și sigură. În această situație, Timpul se disociază de noi și ne devine dușman. Fără a putea înțelege că în trupul firav al unui om în vârstă se află un suflet curat și întinerit, nu vom putea niciodată să ne împăcăm cu ideea de trecere. După cum nu ne vom putea împăca niciodată nici cu ideea că pădurea trebuie să fie atemporală. Iar acest lucru se va petrece atâta vreme cât o limităm convențional la o sumă de ani, mai ales din dorința de a putea justifica anumite intervenții ale noastre în viața ei și în echilibrul pe care îl statornicește.
Am văzut până acum că modificările ontogenetice în viața indivizilor vegetali sunt legate doar de acumularea de substanță și energie în trupurile lor și că în viața pădurii acestea sunt nesemnificative, pentru că o pădure naturală, conservată în regim de arie naturală protejată, nu-și schimbă substanțial înfățișarea, pe toată durata de viață a acesteia. Să vedem în continuare cum stau lucrurile din punct de vedere filogenetic. Pentru că pe marginea acestui subiect teoriile sunt diferite și uneori de-a dreptul controversate. Deși multiple, prin ideile pe care le propagă teoriile, la care facem referire, le vom grupa în două mari categorii, fără a intra în amănunte: teoriile evoluționiste (cele mai acceptate) și neevoluționiste. Am făcut mențiunea că aceste teorii evoluționiste sunt larg acceptate, pentru că ele susțin o perfecționare continuă și univocă a structurii interne a lumii vii, vegetale și animale, de la formele cele mai primitive la cele superioare din ziua de azi.
Deși aflate încă la modă, aceste teorii (au fost îmbrățișate mai ales de către statele ateisto – comuniste, dar nu numai), există astăzi tot mai multe voci care vin să infirme presupusele evoluții ale lumii vii. Cu toate că au fost acceptate, așa cum aminteam, de o masă largă de indivizi și colectivități, datorită faptului că prezintă o logică firească minții umane, biserica a fost instituția care s-a opus vehement la astfel de teorii. Masa largă de laici, care își organizează viața sprijinindu-se întotdeauna doar pe lucruri care se pot demonstra, a adoptat cu destul de multă ușurință o dezvoltare a lumii vii prin evoluție de la simplu la complex, de la mic la mare, de la puțin la mult.
În ceea ce ne privește, preferăm să credem că evoluția vizează în special partea spirituală a lumii vii și mai puțin organizarea internă și materială a trupului acesteia. Iar când vorbim de evoluție nu ne referim la adaptarea indivizilor sau speciilor la anumite condiții de viață, pentru că a te adapta nu echivalează cu a te perfecționa. În schimb, recunoaștem că multe din speciile primare nu mai există la ora actuală, pentru că ele au fost incapabile să facă față schimbărilor (îndeosebi) climatice, foarte frecvente și foarte variabile înregistrate de-a lungul vremurilor.
Faptul că astăzi există specii din familii precum Cupressaceae, Podocarpaceae sau Araucariaceae, cu structură internă arhaică, este o dovadă în plus că acestea așa au fost create și că în drumul lor multimilenar nu a fost vorba de nici o evoluție. Deși au o organizare internă simplă, după foarte multe milenii de când se consideră că au apărut, ele nu s-au transformat și nu arată ca speciile cu structura internă complexă. În legătură cu acest lucru, noi credem că lumea vie așa a fost gândită și creată de la bun început: foarte variată. Rășinoasele de azi, atât cele de la noi cât și cele de pretutindeni, au și ele o structură anatomică simplă. Și cu toate acestea, ele rezistă și continuă să fie așa de foarte multe mii de ani. Și, colac peste pupeză, sunt considerate și din punct de vedere al lemnului pe care îl produc, ca fiind foarte valoroase. Și din punct de vedere al mediului pe care îl creează. Mai mult decât atât, simplitatea pe care o afișează le face să fie compatibile cu înălțimile. Dar realitatea ne demonstrează că ele cresc la fel de bine și în locurile joase. Cu alte cuvinte, asemenea specii sunt prezente în tot teritoriul românesc, pentru că tot acesta le este compatibil lor: de la marea cea mare, până în zona alpină inferioară, adică în etajul subalpin.
Ca și rășinoasele și omul se prezintă la fel. În scurta lui istorie nu sunt semne că el ar fi evoluat în vreun fel, mai ales atunci când ne referim la structura internă a trupului lui. Dar nici din punct de vedere spiritual lucrurile nu sunt foarte evidente în privința evoluției acestuia. Poate doar în ceea ce privește concepțiile despre ceea ce ar trebui să însemne evoluția. Cu toate că, studiind lucrările antropologilor, ar trebui să ne dăm seama că apucăturile omului primitiv sunt aproape identice cu cele ale omului modern. Mai ales atunci când ne referim la nevoi existențiale și la cele de conservare a speciei umane.
În legătură cu existența umană văzută prin prisma timpului, nu putem să nu ne întrebăm ce s-a întâmplat că omul are, dintre toate ființele vii care populează planeta noastră, istoria cea mai scurtă? Nu cumva de la geneză, care trebuie să se fii întâmplat cândva foarte demult, s-ar fi putut produce mai multe cataclisme cu efecte catastrofice greu de trecut și de suportat, mai ales de către ființa umană? Noi presupunem că da, mai degrabă decât să credem într-o evoluție îndelungată și întâmplătoare, desfășurată într-o ambianță climatică aproape desăvârșită, conturbată rar de către o glaciațiune sau un potop. Mai degrabă acesta este timpul pădurii și al lumii vii, prietenos, atunci când este respectat și răzbunător, atunci când vrem să ne ridicăm deasupra lui. Pentru că și timpul face parte din creația Celui care a dat naștere lumii acesteia.