… parcă s-a întunecat în plină zi
și ochii-mi tac în infirmitatea sufletului
ce doare despărțirea neînțeleasă
din plânse dimineți
ce poți să mai aduni în buzunarul de la piept
când este rupt și curge ca nisipul
spre un final grăbit descopăr
o țoală zdrențuită
ce are la rever
prezentul
încerc să mă ridic dar doare iar căderea
pe scările parcurse-n timp rămase
înmărmurite de ușurința renunțării
la pașii lângă pasul
puțin rămas
în viață.