Mă gândesc că poate m-am grăbit,
când îndemnat de entuziasm,
ți-am mărturisit că te iubesc;
am văzut atunci în tine o lumină
sau poate mi s-a părut că o zăresc.
Draperiile ce acoperă sufletul fiecăruia
chiar dacă au țesătura fină
uneori devin grele,
se încarcă cu mucegai și praf pietrificat
în timp ce ne protejează când străbatem deșertul vieții
și nu se mai vede că puritatea sentimentelor
este ținută ca un ostatec, sub zăbrele,
că imaginea pe care o afișăm senini lumii
este cea a unui fals duplicat
sub care ne ascundem deoarece ne-am pierdut încrederea.
De multe ori speranța își schimbă destinația
asemeni unui avion amenințat de teroriști în zbor.
Nu vrea să se lase șantajată de iluziile care o amăgesc
și ia înfățișarea unui nebulos nor,
dar printre atâția nori adevărați
nu reușesc să o mai deosebesc.
De multe ori ochii mint și ei
când gândurile noastre
ascunse în spatele unor umbre
se furișază pe lângă adevărul dezbrăcat
ce tremură de teamă să nu fie descoperit
în inima învelită-n taine și culori sumbre
și se pare că nimeni nu este vinovat.
De ce minciuna este mai convingătoare?
De ce sclipirea din ochii tăi și zâmbetul candid
m-au făcut să cred că ești un bulgăr desprins din soare
trimis să-mi aducă lumină și căldură
în sufletul ce a devenit un câmp întunecat și arid?
Este adevărat,
nu mi-ai făcut promisiuni
iar acum am înțeles că am reprezentat
doar un refugiu temporar și discret
până la împlinirea unui dor
ținut secret
ce a ars în tine ca un foc mistuitor
și ți-a purtat sufletul într-ascuns
spre un tărâm îndepărtat
unde într-o zi ai și ajuns.
Dacă ai primit altceva și nu ce ai sperat
vina îți aparține în întregime,
destinul ți-a oferit ce ai meritat.
Dă-mi un singur motiv
să mai cred în simțurile mele
și în vorbele tale ce adie ca o briză sărată
peste sufletul meu atât de însetat!