așa cum stau mîna mea nu ridică obiectele, ci le năruie
un joc princiar cu moartea frica eului conștient de sine o simt
resemnarea de a trăi legat de umbră ca un sclav de durerea lumii
ce trist cînd descoperi că
tocmai omul își lipsește sieși pentru a fi desăvîrșit
o nemișcare ciudată
s-a liniștit marea parcă deasupra ei s-ar pieptăna o femeie
sîngele și un ochi de pește în crucea vîntului
atît îmi mai amintesc

să fie poezia o refulare a spiritului înaintea morții?
scriu. o pasăre doarme pe grindă îi simt umbra grea pe față
ce nevoie are ea de visele mele? sînt singur chiar înainte de a
mă naște am văzut o cîrtiță fugind dintre foile albe-
memoria celui care pleacă uitînd să închidă fereastra ce dă spre rîu
rîsul în oglindă - umila terapie ce-mi mai rămîne
cînd tu mă părăsești ca pe un sînge străin…

dintre toate pedepsele am ales să te uit
ceva modern și fără vărsare de sînge caut
și plîng ca un rege umilit
după o aspră victorie
în cîmpul de mure.