calc apăsat printre lăstarii de vie vocea ta răgușită,
mai magnetizantă decât a tuturor sirenelor aeriene
ce au existat să ne cânte – mă lovește precum un ciocan
până în hipotalamusul învelit în crustă gelatinoasă


boabele din busuioaca secetoasă fac noduri marinărești
neuronilor, într-un război prăfuit de iluzii și mătase


*


țip la pași să se oprească. soldățelul spânzurat de cerul gurii
se dă jos și începe să-mi biciuiască sandalele pline de praf
lacrimile lor îmi umflă pieptul cu o pompă ușor rătăcită
pe aleea unde ne întâlneam noaptea pe la 3 coșmarurile


ne atingeam degetele străpunse cu acul înroșit în foc
și-apoi stăteam ca leșinați pe băncile proaspăt vopsite


*


„dă-mi să beau femeie” – i-am strigat închipuirii
rezemat de piedestalulul de ceară aromată cu miros
de maci stâlciți, în căzi imense de lemn de chiparos


*


la capătul razelor îndoite de spate, sub atracția soarelui,
îi privesc chipul într-o continuă schimbare – mă atrage
ca pe o grămăjoară de pilitură înspre coapsele-i asudate


*


bătăile inimii cutremură pământul – pe sub tălpi
încep să mă gâdile sfârcurile reci ale bacantelor