Răsună tălăngi în susurul apei
și apa în cântec alunecă lin…
Rămân adormirea și gândul puțin,
rămân nemișcarea din inima sapei.

Și nu știu când toată suflarea supusă
pretinsei cupole cu nume de cer
lăsa-mă-va-n valuri de nour să pier,
în arcu’-nălțimii lăsa-se-va dusă.

Ascut limba țăr’nei, greoaie și-ascunsă
cu zbuciumul ierbii murindă sub pruni.
Nicicând mâna-mi albă mai slută nu fuse !

Din zbor pițigoii fac stropii să-nghețe
în plete de cais. Albastru și-aștept
credința din osul stătut mă răsfețe.