Să nu mai fiu trezit dimineața la cinci
de câinele vecinului găzduit
în balconul apartamentului de de-asupra ori
de alarma stridentă a telefonului mobil și
de nevasta mea cu vocea șuierată
care-mi sfășie carnea
până la os am hotărât
să ies din mine și
am intrat
pentru o vreme în
pielea unui porumbel alb suficient
cât să pot privi lumea de sus

mi-am desfăcut aripile
gata de zbor

o pisică tot albă lipită de pervaz
îmi pândea tremurul înfuleca din imaginea
desprinsă de pământ

și uite așa am ieșit dintr-o dimineață obosită
în care oamenii se îngrămădeau spre gura de metrou
iar alții fără să se murdărească pe tălpi
încă mai scormoneau prin intimități...

de sus totul se vede altfel lumea se mișcă
trăiește chiar și atunci când viața turuie
ca un motor turbo
de aici și nevoia de aer și toate ploile care
cad peste umerii pământii reciclând respirația
după care oamenii miros a deșeuri reziduale captive
în pubele gri sau verzi
cu singurele diferențe mirosul de lumânare și
acel flash care se tot repetă și
crește ca un aluat senzația intră în piele
se omogenizează cu celelalte lucruri
până când are loc o erupție
o contaminare cu puțină uitare
între alți oameni și atunci
cineva trebuie să plece...

așadar singurul loc alcătuit din
lumină și aer e capătul
de cer sub care
privesc
oameni și alte lucruri
zaharisite în zi

și totuși lucrurile sunt altfel aici nu-mi
pot construi un castel de nisip prin care să
orbecăi în neștire aici nu pot fi
convingător și nici nu pot să las un semn
în speranța că mă voi întoarce ca simplu pasager
dintr-un punct în care Dumnezeu grăbit
a uitat să închidă ușa...

probabil voi mai locui acolo
câteva anotimpuri

dimineață o să cobor lângă pervaz
cât mai aproape de pisica albă
acoperindu-i respirația cu
o bucată de cer...