Mă îngroziți, voi, codri, ca niște catedrale,
În care urlă orga; și-n inimi blestemate,
Chilii de veșnic doliu în gemete de jale,
Vă recunosc ecoul în care moartea bate.

Cum te urăsc, o, Mare! tumultul tău, amarul,
În sufletu-mi îl aflu! Și râsul de durere
Al omului sub vremuri, suindu-le calvarul,
Ei îl aud în tine icnind imensă fiere.

Ce dragă mi-ai fi, Noapte! dar fără mândre stele;
Lucirea lor repetă un prea știut limbaj!
Eu vreau abisul negru, ascunsul lui miraj!

Dar nopțile-tenebre sunt pânze mari, și ele,
Pe care-s mii de chipuri ce le-am iubit de mult
Și care, -acum, luminii, din ochii mei s-au smult!