Nu-mi mai dă voie soarta să iubesc.
Mi-a spus: „Nu mai e loc de fericire!
Prea mult ai dat, nu pot să peticesc
O inimă, cu-o nouă amăgire.”

Uimit am stat, cuvântul să-i ascult,
Din spusa ei simțeam venind mâhnirea.
Știam că făr` năvalnicu-mi tumult,
În piatră rece s-ar schimba simțirea.

Am stat un ceas, o lună, sau toți anii,
Încremenit de greaua rostuire
Ca rob plecat amarnicei jelanii,
Cerșind și împlorând o păsuire.

Dar, n-a fost chip! Sentința era pusă.
Am fost pe veci în gheață exilat.
Străin de dor, cu inima răpusă,
Indiferenței juruit să-i fiu soldat.

Din când în când în noapte, în zadar,
Sau mult mai rar, vreo rază rătăcită,
Încearcă să preschimbe în coșmar,
Portretul celei ce mi-a fost sortită.