în timp ce scrii poemul ai un sentiment ciudat
parcă cineva ți-ar fotografia mîinile
un surghiun al minții ce abia a început să distingă formele
golul perfect împărțit și dintr-odată se face liniște
doar marea poartă cu durere în ea
copilul mort al pămîntului
vine femeia cu un cîntar pe creștet și-ți cere
să o dezlegi de uitare. felul ei unic de a evita necunoașterea
te incită, căci cine ești tu
și ce leagă scrisul de celelalte obiecte?
uneori golul umărului se deschide și te primește înăuntru
cu frică privești spre locul de unde ies formele
mișcîndu-se neclar ca niște pete de grăsime pe lentilă
apoi fugi… e prea mult pentru tine cel ce ai văzut pînă acum
doar fariseii plimbînd umbra norului pe palme
inscripția laconică: înainte de a fi pasăre, oul a fost perfect
aștepți cu îngăduință gîndești
scrisul pe propriile-ți mîini întregul dezbinat de furnici
totuși undeva departe omul devine rațional:
în mintea lui punctul a înghițit carnea.