BRABETELE DE MÃMÃLIGÃ
3 februarie 2001
Biserica Ungureanului
“Iartă-ne, Doamne, că noi nu știm mai mult, decât să greșim,
și Þie îți mulțumim, cu cât greșim mai puțin…”

când Jacques PerreMans primi o floare care creștea pe un rigol,
o portuloașcă verde, de nămol,
un Jucăus de vânt porni, și-o dărui Mariei, ochi de ciută,
francezul gentilom cu dragostea într-un pământ, de rugăciune mută –
aceeași floare au primit-o toți
zeroii care n-au mai încăput de hoți –
și nu știu, lacrima aceea care-ți stă în gușă, de ce doare,
de ce abia acolo a urcat din suflet, la picioare –

cât despre generalul care-a luat de zestre
melancolia frunzelor pe inimă, rupestre,
primi pe marmură o floare de zăpadă
să-i sfredelească rădăcina ei, otravă –

stănică, sprâncenat, și o soție
care-a răbdat în ziduri, o mistrie
de i-a venit o gâză, pe colie,
o musculiță, care bea hârtie,
și ei, primit-au, în această vrajă
tot floarea verde, dintr-o țara lor, de strajă –

oul. În moțul pietrei i-a picat cavoul,
la Domozină, n-a mai ajuns uleiul.
Nici lumânarea. Floarea – ca știubeiul.
Mergeam la tata, la valeria și olivia.
s-au revărsat chibritele la teatru,
la madeleine, și gustul lor e acru,
ca viața – artă, pentru simulacru.
Și încă o fântână. Scuipam pe dealul bucovățului, de mână
Cu gândurile otrăvite, și visam
Câte-o fântână, la o cumpănă de ram –

La casa Ungureanului, în pom
Capul lui Ion, 3 păsări, ca trei flori,
Și un brabete galben, pe burtică,
O pasăre cu capul alb, și mască,
O dungă sus, o dungă jos, să pască
Pe cioc, o linie, jucăuș, de parcă
Un acrobat pe salcia bătrânească –
Ce dar la țeavă – apă oltenească –

Eliza Gall – reginele primesc
Și ele floare – la picioare – în afara gardului ceresc,
Și astăzi, am ajuns până la mine
Între geamgii, și morții mei, de bine –
Și-acolo, doar, cu degetu-n pământ
A coborât și floarea – în mormânt –

Și fiece fântână a primit
Același dar – o floare – de iubit.
Și ne-am oprit.

Zăpada unui general de pace
O ia cu mâna o femeie care tace –
Și dacă are prunc, îi spune – mamă
Să ștergi și tu copiii pe maramă,
Să nu uităm de cel care ne cheamă –

Vezi, buno, turla ?
Acolo altul dă, noi suntem turma…
Ea rămânea în urmă, când pe bancă, când pe ciuci
Și le-nvăța pe cele tinere, în Șatra,
Că vremurile toate au plecat din muci,
Și-ajung, la un potir în care I se face voia, 6 nuci.
Și cad.
Ca piatra.