e o făgăduință această repetiție de ore negre
ce râd în pumni ca și cum
și-ar aminti de mine
eu cea din bunele dimineți
descusută de pământ
trezită ca după o beție de aer
atins de lilieci

nu mai înfloresc palmele francesca
decât în acest mai
indiferent la somnul bufniței albe

uite cum îi strălucesc penele de înțelepciune
când te privește îngrozitor din adâncul ochilor
alungându-ți fantomele
iar tu
descătușezi toate lighioanele
din lanțurile cărnii tale descompuse

a doua zi îți sorbi lent ceaiul
ca după o călătorie
printr-o primăvară sălbatică