o tehnică de cucerire a unei cetăți
împletite în ramuri de codri
începe de la
propriul
smuls
al
rădăcinilor
sau
de la săpatul pur și simplu în jurul tulpinii tale
presupusă a fi înaltă
săpatul pe raza proiectată a coroanei
nu foarte bărtâne
undeva jos pe sol
mai departe și mult mai încolo
urmând să apară trenul
neapărat albastru
care să te aducă
fix
la momentul oportun
nicăieri altundeva
decât
în orașul cu pricina


dar pe tine care îmi vorbești aproape în fiecare seară despre complementaritate
te ameninț cu pilonii tezelor mele despre empatie, dimpotrivă tuului meu ar trebui
să-i semene nu atât preocupările cât structura de sine a celuilalt, a presupusului
complementar mie, cât se poate de bine, ar trebui ca omul acesta să nu simtă
o depărtare sau o stranietate atunci când se întâlnește cu așa-zisele toane ale mele,
ar trebui să-mi semene cât se poate, nu chiar până la identificare, pentru că am alergie la
fericire și pentru că nu pot suporta emoțiile puternice fără a avea perfect camuflatele
migrene, în cel mai fericit caz


să-mi semene pur și simplu, natural, nemachiat,
nenormat, ar mai fi și problema legată de atmosferă, anotimp sau chimie, pe care
evident, nici nu am cum să le dezvălui sau sa le dezbat, acum


momentul oportun al multașteptatei
întrevederi și apoi cel al sădirii copacului
în amintita cetate
ar trebui probabil
să depindă de providență
fiindcă prea multe și complicate de
explicat situații
ar putea influența refuzul
sau acceptarea acestuia
cu indulgență voi spune că
dacă între a scrie și a vorbi
deși amândoi le practicăm
tu vei alege telefonul
și eu scrisoarea
ar putea fi aceasta complementaritatea
unei duble împărtășiri
cât mai aproape de a fi complete
tu, cu numele tău de copac, ai putea
fi un plop care sună mereu din frunze
în timp ce eu aș fi codrul însuși și te rog să
reții de data aceasta că nu sunt crenguța
ci sălbatica pădure, dacă vrei
care rânde sau plânge scriindu-și
istoria în geografiile neîncremenite pe munți și
dealuri, pe luciuri albastre de lacuri
sau pe coli azurii de cer



Misterul face casă bună cu literatura și ficțiunea, dar cu realitatea conviețuirii în
doi, nu are șanse defel, apuc să-ți spun așa că tu aflând cine mai știe de unde și
despre semipustnicia trecuților mei ani, îți procuri un avânt aproape adolescentin,
te lași dus de trenuri înspre locașul în care vocea pădurii de femeie ți-a destins serile
sau zilele întregi, apoi într-o mare măsură complementaritatea mai trebuie asezonată
cu empatie și sinceritate, insist, timp în care tu, în casa pe care mi-o imaginez a fi de
lemn, îți încheiaseși deja planul, iată-te așadar, aici, unde primul lucru pe care îl întreprinzi
este, gândindu-te la asemănări, să îți faci un abonament la cantina săracilor, așa încât
vom lua o cel puțin o masă împreună, tu mai puțin buimac, cu numele tău de copac și
eu, cu mina mea de veșnic rătăciți prin codri


când peste pământul cu rădăcini
asimilat deja solului împletiturii în ramuri de codri
trec gâze umbrindu-se la fir de iarbă
și dormind uneori pe saltea de mușchi
tu, ca un copac atâția ani stingher
îți vei fi având deja un loc de cinste
în inima cetății
unde împreună
legați în viață și-n sevă
și uniți pe pământ ne vom simți liberi
în coroane
vom vorbi ca noi
sau ca frunzele mai cu seamă de plop
și poate ca cele mărunt ondolate, de stejar
lucrul cel mai bun
vei zice
va fi să vorbim
sau să-mi poți spune pe loc
istoriile pe care le-ai asimilat
în anii bibliotecilor
pe când cel mai bun
aș zice poate eu
ar fi să tăcem
împletindu-ne
în coroane
esența lemnelor
domnești
din noi

atunci abia vom alfa de ne vom fi
copaci împleticiti in noi
și-abia apoi








foto: Adina Ungur
(Serpi de lemn iubindu-se-ntre frunze)