Din secunde am făcute grăunți de nisip.
Cu răbdare le-am adunat, ca într-un nor
Picăturile de ploaie, și l-am purtat, sincer ibovnic,
Ca daruri: mărgele albastre, cercei covrigei.

Clopotul bătea cerul strigând repetat,
Ca un pribeag la cerșit, ca un iubit fredonând.
Se cutremurau pereții de sticlă și acopereau
Ochii care priveau stelele ce făceau
De lună risipă.

Mi-adun clipele din uitare
Și le fac amintiri de
Broșe, inele, lanțuri, embleme…
Spre a le purta să înfășoare, să reprezinte
Simbolizându-mă-n semne prin ere.

Trecerea mea și prefacerea lor
Sunt căderi de cer, de porumbei, de ape, de lume
Sau corăbii, comete, nopți, efemer…
Esențe de-a pururi, iluzii sublime.

Îți arde în ochi, fără rost, o lumină.
Ca într-o viață în ea văd
Iubire, faimă, palate, sudoare, suspine
Și scrum pretutindeni.

Cădere, cine te-ntoarce?
De ce mereu reîncepi? Cine are putere?
Lumea mea imaginară, suavă
Se șterge, se scurge în sticla ta albă…

Timpul meu poate fi un viitor
Sau un trecut neînceput. Sau nu e.

Clipele cad.
Eu sunt călăul ce le tai visele.

Capetele lor de hidră, însă, se înmulțesc
Într-o clepsidră mereu întorcându-se
Singură și nefiresc.