Speram să fie veșnică uimire
după armoniile tonurilor inițiale
fără semnul punct-și-virgulă
în dreptul inimii mele răbdătoare
asemeni unei invitații indecise
în SI BEMOL pe portativul vieții.

Te las acum s-asculți simfonia
ce își târăște deshidratarea cronică
pe frunzele anotimpului eludat
precum șansa unică la consonanță
în cochilia închiriată temporar
să țină de dor unui melc bucolic.

Ce-i atins de vânt, ca el se usucă,
urmele melcului se solidifică
în săbii de muguri cristalizați.
Nu mai pot mângâia copacul
fără să-mi înțep venele verzi,
nu-i mai pot săruta frunzele
ce ard buzele cu sevă amară,
nu pot să reneg relicvele iubirii
fără să fiu stigmatizată
cu un semn de întrebare roșu.

Ce vioara aș fi fost eu?

7 martie 2001