plouă de mi se umplu rigolile inimii
cu toate mizeriile zilnice
un palavragiu cu mintea rătăcită
își inventează propriul său călău
mai bătrîn ca ultimul corb
mai binevoitor decît oricare victimă

rămas pieton la capătul lumii
voi fi strivit de un tramvai
plin de blesteme

sălbăticit voi striga cuiva priceput
să fiu învățat să-mi ucid gîndurile
în timp ce lunga umbră a unui cîine flămînd
scurmă cu picioarele nămolul maidanelor

capăt o privire de animal trăitor de iluzii
din țesuturi bolnave
afurisenia se scurge printre dinți

se sufocă și ultima dîră de extaz

trupul meu o livadă fără stăpîn
răsuflarea se rupe
umilința îmi este adusă pe buze
ca o pradă vremelnică