Cumpănind atât de-adese,
Contemplând lumea profană
Gândurile-mi sunt mirese
Dar iubirea lor mi-e vană.

Nu-s un albatros, dar iată
Cum pășind pe scara de-aur
Armonii cerești mă-mbată.
Voi a fi al strofei faur!

Când pleiada de tablouri
În zori iar se desfășoară
Îs damnat s-aud ecouri;
Fantezia-i interioară!

Lumini între crengi crescânde,
Noaptea, sub aștrii în spuză
Mi-or părea dar zâne blânde,
Călăuzitoare muze.

Scânteieri tresar pe unde
Când încoace, când încolo
Cerc versul a le pătrunde
Vibrând lira lui Apollo.

Un ocean e omenirea
Oamenii se trec ca valuri
În zadar cultivi simțirea
Și te-nalți spre idealuri.

Poezie, verde oază,
Redai cugetul integru,
Euterpe, dulce piază;
Bardul lângă Pontul negru

Cu amor ți-a spus, zeiță
Să-i fii faclă pe mormântu-i
În cântarea ta pestriță
Și-ancrezut el jurământu-i.

Ca Amor cu pielea dalbă
Sorbind cupe în Parnas
Nășteam stihi mânați de-o salbă:
Nimfele cu-armonic glas.

Harfă muiată în vânturi,
Scoți nota ce-n ceruri suie,
Marmură pe seci pământuri,
A lui Policlet statuie,

Socoteam veșnice versuri,
Antic Carmen saeculare,
Exprimând eterne mersuri:
Spațiul mic și spațiul mare.

Viața ne-o trăim în lanțuri,
În a peșterii odaie.
Mângâioase-a artei danțuri,
Lăng-a focului văpaie.

Ca Hercul arzând în blana-i
Mă zbat; umbre pus-au rugul
Ca Osir murind de rana-i,
Sfâșiat fiindu-i trupul.

Dar lăsând în urmă-mi chinul,
La idei s-ascind pun trudă,
Ca acel, zărind divinul,
A văzut pe Venus nudă.