(Nota lui Max Brod



O copie frumos caligrafiată a acestor Betrachtungen (reflecții) a fost făcută de însuși Kafka, care le-a numerotat și le-a aranjat în maniera în care apar aici. Nu este cu putință de stabilit data exactă cînd a fost făcut acest aranjament: cîteva dintre aforisme sunt schițate în carnețelele albastre in-octavo în care Kafka și-a notat gîndurile în perioada 1917-1918. Aceste carnețele conțin mult mai mult decît aceste aforisme. Textul de mai jos urmărește copia frumos caligrafiată făcută de autorul însuși. Numerotarea îi aparține lui Kafka. Cînd două aforisme apar sub același număr, autorul le-a notat pe amîndouă pe o bucățică de hărtie, deși de obiecei a foloit bucățele de hîrtie separate pentru fiecare. Uneori un aforism are două numere; uneori Kafka a combinat într-unul singur ceea ce inițial reprezentau două aforisme. Paginile marcate cu un asterisc au fost barate cu creionul dar nu au fost scoase din dosarul cu aforisme. Intenționa probabil să le revadă.)




1. Calea adevărată este de-a lungul unei frînghii care nu este întinsă sus prin aer, ci jos, puțin deasupra solului. Pare mai degrabă făcută să te împiedici decît să mergi de-a lungul ei.



2. Toate erorile umane sunt nerăbdarea, renunțarea prematură la ce este metodic.



3. Există două păcate din care toate celelalte derivă: nerăbdarea și indolența. Din cauza nerăbdării au fost alungați din Paradis; din cauza indolenței nu se întorc. Dar poate că există un singur păcat: nerăbdarea. Din cauza nerăbdării au fost alungați, tot datorită ei nu se mai întorc.



4. Multe dintre umbrele celor plecați se ocupă doar de linsul valurilor rîului morții deoarece el curge dinspre noi spre ei. Asta face ca rîul să se retragă dezgustat, curentul începe să curgă invers și readuce morții la viață. Dar ei sunt fericiți, cîntă cîntece de mulțumire, și lovesc apele indignate.



5. Dincolo de un anumit punct nu mai există cale de întors. Acest punct trebuie atins.



6. Momentul decisiv în evoluția umană e continu. De aceea toate revoluțiile spirituale care declară toate realizările anterioare au dreptate, căci nimic încă nu s-a realizat.



7. Una dintre modalitățile cele mai eficiente ale Răului de a ne seduce este ispita de a lupta.



8. Este la fel ca lupta cu femeile care se termină în pat.



9. A. este mîndru nevoie mare, are impresia că este foarte avansat în bunătate, de cînd, ca obiect al seducției, se simte supus unor tentații din direcții complet necunoscute.



10. Explicația corectă este însă asta: un diavol mare și-a făcut adăpost în el împreună cu o mulțime de drăcușori care se înghesuie să-l slujească.



11-12. Diferența de perspectivă pe care o poți avea asupra lucrurilor, de exemplu asupra unui măr: diferența de perspectivă a unui puști care trebuie să-și lungească gîtul ca să vadă puțin din mărul de pe masă și a stăpînului casei care ia mărul și-l înmînează persoanei care stă la masă cu el.



13. Una dintre primele semne ale înțelegerii este dorința de a muri. Viața asta pare insuportabilă, o alta intangibilă. La un moment data ajungi să nu te mai rușinezi de dorința de a muri: ceri să fii mutat din vechea celulă pe care o detești într-o celulă nouă pe care vei ajunge să o detești. În toate astea este o rămășiță din credința că în timpul mutării, stăpînul va trece din întîmpare pe coridor, îl va privi pe prizonier și va spune: „Acest om nu mai trebuie închis. Vine la mine.”



14. Dacă ai merge pe teren plat și, în pofida dorinței tale sincere de a înainta, ai tot regresa, atunci ar fi o problemă disperată; dar din moment ce te cațeri pe o creastă, aproape la fel de abruptă ca și tine văzut de jos, regresia poate fi provocată doar de natura solului, așa că nu trebuie să disperi.



15. Ca o cărare toamna: abia ai curățat-o că se acoperă din nou de frunze uscate.



16. O cușcă a plecat în căutarea păsării.



17. Aici e un loc unde n-am mai fost niciodată: aici respirația e diferită, și mai amețitoare decît soarele este lumina stelei din spatele lui.



18. Dacă ar fi fost posibil să construiești Turnul Babel fără să te urci pe el probabil construcția ar fi fost permisă.



19*. Să nu-l lași pe Diavol să te facă să crezi că poți avea secrete față de el.



20. Leoparzii intră în templu și beau pînă la fund ceea ce este în puțurile sacrificiale: asta se repetă mereu; în cele din urmă momentul poate fi calculat dinainte și devine parte din ceremonie.



21. La fel de ferm ca mîna care se agață de piatră. Dar se agață ferm doar ca să o azvîrle mai departe. Dar și calea ajunge pînă acolo.



22. Tu ești țelul. Nici un fel de elev îndepărtat.



23. De la adevăratul adversar ți se transmite un curaj nelimitat.



24. Înțelegînd șansa ca pămîntul pe care stai nu poate fi mai mare decît picioarele de pe el.



25. Cum să te bucuri de lume dacă nu-ți găsești refugiu în ea?



26*. Ascunzișuri sunt nenumărate, salvarea una singură, dar posibilitățile de salvare la fel de multe ca și ascunzișurile. Există un scop dar nu și o cale: ceea ce de obicei numim cale este ezitarea.



27. Faptele negative sunt un adaos, pe parcurs: bunătatea ne este dată din start.



28. Cînd accepți și absorbi Răul, nu mai e nevoie să crezi în el.



29. Motivele ulterioare pentru care absorbi și accepți Răul nu mai sunt ale tale ci ale Răului. Animalul se luptă să ia biciul stăpînului și se biciuiește pentru a deveni la rîndul lui stăpîn, fără să știe că și asta nu e decît o fantezie produsă de un nod nou din biciul stăpînului.



30. Într-un anumit sens Dumnezeu este incomfortabil.



31. Nu mă chinui să obțin stăpînirea de sine. Stăpînirea de sine însemană dorința de a fi eficient într-un punct oarecare al devenirii mele spirituale. Dar dacă e necesar să trasez asemenea cercuri în jurul meu, atunci e mai bine să o fac pasiv, în pură uimire față de acest miraculos complex, ducînd cu mine acasă doar prospețimea pe care această imagine o dă e contrario.



32. Ciorile susțin că o singură cioară poate distruge cerul. Nu e nici o îndoială în privința asta, dar asta nu dovedește nimic împotriva cerului, căci cerul înseamnă: imposibilitatea ciorilor.



33*. Martirii nu-și disprețuiesc trupul, îi pemit să ajungă pe cruce. Prin aceasta sunt la același nivel cu adversarii lor.



34. Oboseala lui este cea a unui gladiator după luptă, munca lui este curățenia făcută de un funcționar pe un colț de birou.



35. Nu există a avea există doar a exista, doar o stare a ființei care tînjește după ultima răsuflare, care tînjește după sufocare.



36. Înainte nu înțelegeam cum de nu am primit răspuns la întrebarea mea; astăzi nu pot să cred că am fost în stare să întreb. Dar nu am crezut nimic, doar am întrebat.



37. Răspunsul său la aserțiunea că poate posedă, dar că nu este, erau tremurături și palpitații.



38. Un om se mira cum de este așa de ușor să mergi pe drumul eternității: de fapt se grăbea pe o pantă la vale.



39a. Nu poți plăti Răul în rate: cu toate astea, încerci mereu. Ne putem imagina că Alexandru Macedon, în ciuda victorilor sale tinerești, în ciuda superbei armate pe care a construit-o, în ciuda enegiilor pe care le simțea capabile să schimbe lumea, s-ar fi putut opri la Hellespont fără să-l treacă, și asta nu din frică, nici din nehotărîre, nici din slăbiciune a voinței ci datorită forței de gravitație.



39b. Drumul este infinit de lung, nimic nu-i poate fi substras, nimic nu-i poate fi adăugat, cu toate astea fiecare îl judecă după propriu-i calapod copilăresc: „Cu siguranță, mai ai de mers și metrul ăsta și va fi luat în considerație.”



40. Este comfortabil să observi că disproporția lucrurilor din lume pare a fi doar aritmetică.



41. Doar concepția noastră asupra timpului ne face să dăm Judecății de Apoi acest nume. De fapt, e un fel de lege marțială.



42. Să lași capul plin de ură și dezgust să cadă pe sîn.



43. Cîinii de vînătoare sunt încă în curte, dar prada nu le va mai scăpa, oricît ar alerga de bezmetic prin pădure.



44. Modul tău ridicol de a fi te-a pregătit pentru această lume.



45. Cu cît înhami mai mulți cai, cu atît avansezi mai repede-adică nu să scoți blocul din țîțîni ceea ce e imposibil, dar să rupi curelele în fîșii, și prin urmare să ai o călătorie ușoară și fericită.



46. În nemțește cuvîntul sein înemană atît a fi cît și al lui.



47. Li s-a dat posibilitatea de a fi fie regi, fie mesagerii regilor. Ca toți copiii cu toți doreau să fie mesageri. De aceea există doar mesageri, alergînd prin lume și cum nu mai sunt regi care să-și comunice mesajele aleargă cu toții fără noimă cu mesajele lor lipsite de sens. ªi-ar pune cu plăcere capăt zilelor dar nu o fac pentru că au jurat să fie loiali.



48. Să crezi în progres nu înseamnă să crezi că s-ar fi făcut vreun progres. Nu asta e genul de credință care indică o credință adevărată.



49. A. este un virtuos și cerul îi e martor.



50*. Omul nu poate trăi fără condiția continuă a ceva indestructibil în el, cu toate că uneori atît acel element indestructibil din el cît și credința în el îi sunt ascunse. Unul dintre modurile de manifestare ale acestor secrete este credința într-un dumnezeu personal.



51*. Medierea de către șarpe era necesară: Răul îl poate seduce pe om dar nu poate deveni om.



52*. În lupta dintre tine și lume ieși învins.



53. Nu poți trișa pe nimeni, nici măcar pe lume, de victoria ei.



54. Nu există nimic în afara lumii spirituale: ceea ce numim lumea simțurilor este Răul în lumea spirituală iar ceea ce numim Rău este doar necesitatea unei clipe în evoluția noastră eternă.

*Poți dezintegra lumea cu o lumină foarte puternică. Pentru privirea slabă lumea devine solidă, pentru cea și mai slabă are pumni, pentru cea și mai slabă capătă fața rușinii și lovește pe oricine îndrăznește să o privească.



55. Totul e deziluzie: să cauți minimul iluziei, să te menții în limitele obișnuite, sau să cauți maximum iluziei. În primul caz trișezi Binele, încercînd să-l faci prea ușor de obținut, și Răul impunîndu-i condiții nefavorabile de confruntare. În cel de-al doilea caz trișezi Binele nestrăduindu-te pentru el chiar măcar în termeni lumești. În cel de-al treilea caz trișezi Binele ținîndu-te cît mai la distanță de el, și Răul sperînd să-l faci neputincios prin intensificrea lui la maxim. De aceea soluția pare a fi cea de-a doua cale, pentru că oricum Binele e mereu trișat, și măcar în acest caz, cel puțin judecînd după aparențe, Răul nu e trișat.



56. Există întrebări peste care nu am putea trece dacă eliberarea de ele nu ne-ar fi inculcată în propria natură.



57. Pentru orice din afara lumei fenomenale limbajul poate fi folosit numai aluziv, dar niciodată, nici măcar aproximativ, într-un mod comparativ, pentru că, deoarece corespunde lumii fenomenale, limbajul este preocupat doar de proprietatăți și relațiile lor.



58*. Spui cît mai puține minciuni spunînd cît mai puține minciuni și nu avînd cît mai puține ocazii să spui cît mai puține minciuni.



59*. O scară neuzată de prea mulți pași este, privită din punctul ei de vedere, doar ceva plicticos făcut din lemn.



60. Oricine renunță la lume trebuie să-i iubească pe oameni pentru că renunță și la lumea lor. Astfel va putea începe să aibă o bănuială vagă privitoare la natura umană,

care nu poate fi decît iubită, presupunînd că ceilalți îți sunt egali.



61*. Oricine își iubește vecinul în limitele lumii nu face nici mai puțină injustiție decît unul care se iubește pe sine în limitele lumii. Rămîne de văzut dacă primul caz e cu putiință.



62. Faptul că nu există decît o lume spirituală ne deprivă de speranță și ne dă siguranță.



63. Arta noastră e un mod de a fi uimiți de adevăr: lumina de pe fața care se retrage cu o grimasă grotească este adevărată, și atît.



64-65. Expulzia din Paradis este în esență eternă: adică deși expulzia din Paradis e finală și viața în lume inevitabilă, eternitatea procesului (sau, exprimat în termeni temporali, eterna repetiție a procesului) face cu toate astea posibil nu numai să rămînem în Paradis permanent, ci să și fim acolo permanent, chiar dacă o știm sau nu.



66. Este un cetățean liber și în siguranță al acestui pămînt pentru că este atașat la un lanț destul de lung pentru a-i face orice zonă de pe glob accesibilă, însă cu toate astea doar atît de lung încît să-i fie imposibil să treacă peste marginile pămîntului. În același timp este un cetățean liber și în siguranță al cerului pentru că este atașat și acolo de un lanț similar. Astfel, dacă vrea să coboare pe pămînt este sufocat de zgarda și lanțul ceresc: dacă vrea să ajungă în cer este sufocat de lanțurile pămîntești. ªi în ciuda tuturor astea are toate posibilitățile și simte asta: într-adevăr refuză să atribuie întreaga problemă unei greșeli datorite unei înlănțuiri greșite.



67. Aleargă după semne ca un patinator începător, mai mult care exersează pe un teritoriu interzis.



68. Ce e mai vesel decît să crezi într-un dumnezeu casnic?



69. Teoretic există posibilitatea fericirii: să crezi în elementul indestructibil din interior fără să te străduiești să-l atingi.



70-71. Indestructibilul este unu: este fiecare dintre ființele umane și, în același timp, este comun tuturor, de aici, comuniunea incomparabilă care există între ființele umane.



72*. În una și aceeași ființă se găsesc cunoștiințe care oricît de neasemănătoare ar fi, au totuși același subiect, și nu poți decît trage concluzia că în una și aceeași ființă umană.există mai mulți subiecți



73. Înfulecă rămășițele și bucățile care au căzut pe jos de pe masă: în acest fel este desigur, cel puțin temporar mai bine hrănit decît ceilalți dar uită cum se mănîncă de pe masă. Măcar așa nu mai rămîn rămășițe și bucăți pe jos.



74. Dacă ceea ce trebuia să fi fost distrus în paradis era destructibil atunci nu era definitiv: dacă era indestructibil, atunci trăim într-o credință falsă.



75*. Testează-te pe oameni. E ceva ce face pe cel ce se îndoiește să se îndoiască și pe cel ce crede să creadă.



76. Sentimentul:”Nu voi ancora aici” și apoi să simți cum te acoperă valul.

*Schimbare de direcție. Scrutător, timid, încrezător, răspunsul dă tîrcoale întrebării, privindu-i disperat fața impenetrabilă, urmînd-o pe căile cele mai întortocheate, adică pe căile cele mai îndepărtate de răspuns.



77. Apropierea de ceilalți ne ademenește să ne introspectăm.



78. Spiritul devine liber doar cînd încetează a mai fi un suport.



79. Dragostea senzuală ne induce în eroare cu privință la natura dragostei cerești: asta e cu putință deoarece inconștient conține ceva din dragostea cerească.



80. Adevărul este indivizibil, nu se poate recunoaște pe sine: oricene vrea să-l cunoască o va face sub forma unei minciuni.



81. Nimeni nu poate dori ceea ce în ultimă instanță îl distruge. Dacă în unele cazuri individuale pare a fi așa-și poate că mereu vor fi astfel de cazuri-asta se explică prin aceea că dacă o persoană cere ceva ce este de folos unei alte persoane, dar unei terțe persoane chemate să clarifice situația acest ceva îi poate fi dăunător. Dacă această terță persoană ar fi ținut partea de la început celei de-a doua persoane, prima persoană ar fi dispărut și odată cu ea și dorința.



82. De ce ne plîngem de Cădere? Nu datorită ei am fost izgoniți din Paradis ci ca să nu gustăm din Pomul Vieții.



83. Nu suntem păcătoși pentru că am gustat din Pomul cunoașterii ci pentru că nu am gustat încă din arborele Vieții. Starea actuală este păcătoasă, cu sau fără remușcări.



84. Am fost creați ca să trăim în Paradis și Paradisul ne-a fost sortit. Ceea ce ne era sortit ne-a fost schimbat: asta nu înseamnă că și soarta Paradisului a fost schimbată.



85. Răul este o iradiere a conștiinței umane în unele stări de tranziție. De fapt nu este lumea senzuală care este pură iluzie: ceea ce este iluzie este răul din ea, ceea ce, trebuie să recunoaștem, pentru ochii noștrii constituie lumea sensibilă.



86. De la Cădere încoace am fost la fel de capabili să recunoaștem Binele și Răul: cu toate astea chiar aici ne atribuim un merit special. Dar doar pe latura cea mai îndepărtată a acestei cunoștiințe apar adevăratele diferențe. Aparența contrară este cauzată de următorul fapt: nimeni nu poate fi mulțumit doar cu cunoștiințele, trebuie să se și străduie să acționeze în concordanță cu ele. Dacă nu este dotat cu puterea de a face asta, trebuie să se distrugă pe sine cu riscul de a pierde orice șansă de a mai căpăta vreodată puterea, dar nu poate face nimic decît să facă această ultimă încercare. (Acesta este și sensul amenințării cu moartea asociată cu interdicția de a mînca din Pomul Cunoașterii: poate că acesta este și înțelesul originar al morții naturale.) Aceasta este o încercare pe care îi este frică să o facă: preferă să-și piardă distincția dintre Bine și Rău (termenul de cădere își are originea în această frică); dar ce s-a întîmplat cîndva nu mai poate fi schimbat, poate doar deveni cețos. În acest scop apar motivațiile. Lumea întreagă e plină de ele: într-adevăr poate că lumea vizibilă nu este altceva decît motivația dorinței omului de se odihni o clipă-o încercare de a falsifica faptele cunoașterii, o încercare de a transforma cunoașterea într-un țel.



87. Credința ca o ghilotină-la fel de grea, la fel de ușoară.



88. Moartea ne stă în față, ca într-o sală de clasă care are pe un perete agățată o reproducere a bătăliei lui Alexandru. Trebuie să întuneci sau chiar să faci să dispară prin acțiuni acest tablou în această viață a noastră.



89. Un om este liber arbitru în trei feluri: mai întîi a fost liber cînd și-a dorit viața asta: acum, bineînțeles nu se mai poate întoarce, pentru că nu mai este aceeași persoană de atunci, poate numai în măsura în care îndeplinește trăind ceea ce cîndva și-a dorit. În al doilea rînd este liber să aleagă ritmul și calea acestei vieți. În al treilea rînd este liber prin aceea că în calitate de persoană care va exista din nou, are voința de a trece prin viață în orice condiții și în acest fel să se apropie de sine, mai mult, pe un drum care, deși e o chestiune de algere, este atît de întortocheat încît nu există nici o porțiune din viață pe care să o lase neatinsă. Aceasta este trichotomia liberului arbitru, dar deoarece se petrece simultan este și o unitate, un întreg, și fundamental este atît de complet încît nu mai lasă loc nici unui arbitru, fie el liber sau nu.



90*. Două posibilități: să te faci infinitezimal de mic sau să fii astfel. A doua este perfecțiunea, adică repaosul, prima este începutul, adică acțiunea.



91*. Spre evitarea unei confuzii verbale: Ceea ce intenționează să fie distrus trebuie mai întîi să fie strîns apucat: ceea ce se fărîmițează, se fărîmițează fără a putea fi distrus.



92. Prima adorație a idolilor a fost cu siguranță frică de lucrurile acestei lumi, dar, legat de asta, frică și de necesitatea lucrurilor, și legat de asta, frică de responsabilitatea lucrurilor. Atît de imensă pare să fi fost acestă responsabilitate că oamenii nici măcar nu au îndrăznit să o pună pe seama unei singure entități extra-umane, pentru că nici măcar medierea unei singure ființe nu ar fi putut ușura responsabilitatea umană, relația cu o singură ființă ar fi fost încă prea profund încărcată de responsabilitate, de aceea fiecărui lucru i s-a dat o responsabilitate proprie, și mai mult, acestor lucruri li s-a dat și o parte din responsabilitatea omului.



93*. Niciodată din nou psihologie!



94. Două sarcini la începutul vieții: să-ți restrîngi calea din ce în ce mai mult și să controlezi mereu dacă nu cumva te-ai pierdut pe undeva prin afara ei.



95. Răul este ca un instrument: recunoscut sau nerecunoscut, poate fi pus deoparte dacă așa ai decis.



96. Deliciile acestei vieți nu sunt ale ei ci ale fricii de a ne înălța deasupra; problemele acestei vieți nu sunt ale ei ci ale chinurilor noastre datorate acelei frici.



97. Doar aici este suferința, suferință. Nu într-un asemenea fel încît cei ce suferă aici vor fi înălțați datorită acestei suferințe altundeva, ci într-un asemenea fel încît ceea ce numim suferință în această lume, va fi la fel și în cealaltă lume, neschimbată, doar eliberată de opusul ei, mîntuirea.



98. Noțiunea de expansiune infinită și imensitate a cosmosului este rezultatul amestecului, dus la extrem, al unei creații dificile și a unei libere-determinări.



99. Mult mai îngrozitoare decît cea mai inexorabilă convingere a păcatului prezent este chiar și cea mai slabă convingere a eternei justificări a temporalității noastre.. Doar intensitatea în convingerea celei de-a doua, care o conține în întregime pe prima, este măsura credinței. Mulți cred că dincolo de marea dezamăgire primordială există și o dezamăgire mai mică concepută pentru fiecare în parte, cu alte cuvinte, că atunci cînd o poveste de iubire se joacă pe scenă, actrița dincolo de surîsul ipocrit față de iubit, mai are și un mic surîs insinuant pentru un anumit spectator de la balconul de sus. Mergem prea departe.



100. Poți să cunoști diavolul dar nu poți crede în el, pentru că mai mult diavol decît există nu poate fi.



101. Păcatul vine întotdeauna fără ocolișuri și poate fi apucat cu toate simțurile. Merge pe propriile-i rădăcini și nu trebuie smuls.



102. Trebuie să suferim și suferința din jur. Nu avem un corp, ci un mod de a crește, și asta este sursa tuturor neliniștilor, sub o formă asta sau alta. La fel ca un copil care trece prin toate stadiile vieții pînă îmbătrînește și moare (fundamental primelor stadii cele ulterioare par de neatins, datorită atît dorințelor cît și fricii), la fel ne dezvoltăm (nu mai puțin legați de umanitate ca de noi înșine) prin toate suferințele lumii. Nu e loc pentru dreptate în acest context, dar nu e nici loc pentru frica de suferință sau pentru interpretarea suferinței ca pe un merit.



103. Poți să te retragi față de suferința lumii; ești liber să o faci și este în acord cu natura ta proprie, dar poate că această retragere este singura suferință pe care ai putea-o evita.



105. Metoda de seducție a acestei lumi și garanția că ea este doar o etapă intermediară sunt unul și același lucru. Chiar așa, căci doar astfel ne poate seduce lumea, și asta în concordanță cu adevărul. Cel mai rău, totuși este că după ce am fost seduși cu succes, uităm garanția și astfel Binele ne-a momit înspre Rău, privirea femeii înspre pat.



106. Umilința permite oricui, chiar și celui care disperă în singurătate, legătura cea mai solidă cu semenii, și asta imediat, deși, bineînțeles, doar în cazul umilinței complete și totală. Poate asta pentru că reprezintă limbajul natural al rugăciunii, în aceeași măsură adorație și uniunea cea mai fermă. Comuniunea cu semenii este comuniunea rugăciunii, comuniunea cu sinele este comuniunea efortului: din rugăciune se obține energia necesară efortului. Poți cunoaște altceva decît dezamăgirea? Dacă dezamăgirea va dispare vreodată, nu trebuie să privești întracolo căci te vei transfoma într-o stană de sare.



107. Toată lumea este foarte bună cu A., mai mult sau mai puțin la fel cum încerci să protejezi o masă de biliard excelentă chiar și față de jucătorii buni, pînă cînd va veni marele jucător, va examina masa cu atenție și nu va tolera nici o stricăciune făcută mesei dinainte, dar cînd, la rîndul lui începe să joace, se lasă pradă violenței, fără nici o jenă.



108. „Apoi s-a întors la muncă de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat”. Aceasta este o remarcă cu care suntem familiari dintr-o mulțime de povești, deși probabil nu s-a petrecut niciodată în realitate.



109. „Nu se poate spune că ne lipsește credința. Chiar și simplu fapt de a fi în viață este o valoare inepuizabilă din punct de vedere al credinței.”. „Sugerezi că ar fi vreo valoare în asta? Dar, la urma urmelor, nu poți să nu trăiești.” Chiar în acest „nu poți să nu trăiești” rezidă forța nebunească a credinței: se întrupează chiar din această negație.

*Nu e nevoie să ieși din casă. Stai la masă și ascultă. Nici măcar nu asculta, așteaptă.. Nici măcar nu aștepta, fii liniștit și singur. Lumea ți se va oferi singură spre a-ți fi dezvăluită; nu poate altfel; în extaz, răvășită îți va sta în față.



Traducere de Adrian Man și Paul Doru Mugur










respiro©2000 All rights reserved.