după ce ard frunzele cine-și mai amintește de mine?
mă vor ocoli toți ca pe un loc blestemat
unde morții sunt îngropați cu un deget afară
să sprijine luna. tu mă întrebi ceva
da dragul meu prieten
și poezia a făcut victime
fără durere cum aș putea înțelege
îndoiala de sine a minții
o neputință ciudată după care gîndesc
‚‚el a trăit o sută de ani și hîrtia
a rămas tot albă, oare să fi fost
chiar atît de liniștit? ’’.
eu scriu părul femeii
sparge fereastra aștept o viață nu se întîmplă nimic
după ce ard frunzele cine-și va
aduce aminte de mine? tresare ființa
o forță o smulge și o aruncă
dincolo de linia trasă cu degetul pe nisip
pe zid fotografia mișcării focul rece perfect
o agonie blîndă poezia…