de ce aș crede că te-am trăit
când doar aș crede
zilele săptămânii mele nu au planetă
e-un țarc de stele
din care mușcă o cometă
de foame sau de lapte șiroind

în cerul meu soarele
răsare dintr-o curvă zdrelită-n genunchi
stinge în nemișcare cu părul despletit
lumânările bisericii rămase fără acoperiș
în ușa altarului beau vinul
din care sânge mă piș
putrezindu-i nevrednicei stâlpii

aș smulge din rădăcini trandafirii
rușine să îi fie mamei și frig
- te uită! scroafă a pământului
te strig
din canibalul ce-l hrănesc pe dinăuntru

văd
hoardele viitorului pârjolind amintirea
lăcustele fariseilor devorând verdele viu
îmi voi tăia mâna prin care mă scriu
îmi voi devora cuvintele
cum o sălbăticiune ce nu își recunoaște
puii

abia atunci
voi intra în propria mamă cu aura tatălui
dintotdeauna murit