Încerc să aflu ieșirea din peșteră,
ochiul mi se prelinge pe fresce,
lăcrimez stalactite, urmăresc curentul
ce mișcă ritmic liliecii viselor,
calc pe coasa morții, mă tai adânc,
strigătul se trezește din hibernare,
brusc ecoul se multiplică la infinit,
reverberează de spaima duioasă
a zimbrilor concrescuți în aripi.

Galeriile se surpă, în urmă totul devine
infinit de fragil, osteoporotic troznesc
gleznele cuvintelor cu fiecare poticnire,
spre camera comorilor pupila stâncii
se îngustează, trupul își lasă umbrele
ca niște piei de șarpe, rup placenta lumii,
mă nasc cu inima înainte strigând și plângând
înfășcat de păr și purtat de înger peste abis
pălmuit de iubire ca să pot inspira
flacăra dumnezeirii.