plouă din demența unei perioade
în care ajutoarele nu ajung
sentimentele sunt scurte
apele își au locul doar în piele
lovesc
iar oamenii își lasă leșurile spre nemurire

cresc buzele unor necunoscuți
efervescente se îngrămădesc pământului
seamănă dinți cu limbile scoase
câte unul înainte-mi
se înfig în gingiile pământului
ii pun aripi
alb
atât de alb
ca un nor de vreme frumoasă care
își pictează cerul împins de vânt