urci tot mai greu scările
cu un surâs trist
acoperi junghiul din piept
camera viselor se inundă
bușteni dintr-o limbă uitată
plutesc între noi mâlul se întinde
toate cuvintele încap
pe o hârtie luată de vânt
n-a mai rămas nici o piatră
pe care să ne plecăm capetele
le vom pleca ușor pe piept
și ne vom odihni de atâta uitare
într-un poem e prea târziu să fugim
e prea târziu să ne mai privim
pe furiș din oglinzile lucrurilor