Cui vrea să mă-nțeleagă,
că nu-s de înțeles îi spun.
Cui vrea să mă priceapă,
îi spun ca să priceapă… marea.

Cui vrea să creadă că-s nebun,
să creadă, nu mă supar,
că-i spun să-și uite nemurirea,
în picături, pe foaia mea.

Ca eu să le adun apoi…
din geniu i-aș fura o parte…
spre a-nțelege eu ce vrea să spuna el
ori ‘ce nu poate-a mă pricepe.

Nori grei adun pe cerul minții mele,
din orice mare, orice baltă;
spre a le duce-n sterp pustiu
ce fruntea piscurilor le îmbracă.

Și de ești munte, tu cu siguranță
vei înțelege-al picăturilor folos
și vei uita c-ar fi urcat la cer din mare
ori dintr-al balții filosof prinos.

Iar de ești baltă nu-ncerca
din mare ca să faci o picătură,
spre a putea s-arăți cât ești de lat;
căci marea va rămâne veșnic mare
dar tu, de vei putea, vei fi ocean.