Îmi e atât de greu
Să golesc râul cu mâna,
Fiindcă port o durere
De când am spart împietrita alee,
Ce cândva va fi așternută,
La intrarea catedralei
Din tâmpla mea.

Îmi este și mai greu să cosesc.
Coasa și-a pierdut piciorul lumesc.
Iarba a început în lujer să moară.
Se usucă pentru totdeauna-ntr-o doară
Și nu mai pot să o culc, să o străjuiesc.
Să o fac cetate interioară.
De-aceea mă tot doare în brațul drept
Ca și cum mi-ar fi cumpănă
Ce scoate apă întâia oară.

Cel mai greu îmi este să îți aduc săbii.
Îmi pare că trebuie să îți aduc corăbii…
De aceea mă doare și mi se zbate,
Ca un înger, o mână incomensurabilă,
Care voiește să mângâie toate.